Săptămâna 1 — Întoarcerea
Cinci ani. Atât trecuse de când intrasem ultima dată în Ucraina.
De data aceasta, am trecut prin punctul de frontieră nordic spre Ukraina. Și trebuie să recunosc, aveam emoții. Nu știam cu adevărat la ce să mă aștept. O țară aflată în război, forțe de frontieră supuse unei presiuni constante, măsuri de securitate sporite — undeva, în mintea mea, îmi imaginasem fețe tensionate, agitație, poate chiar o anumită ostilitate.
În schimb, am așteptat mai mult pe partea noastra. Aproximativ o oră în total. Totul normal. Calm. Profesionist.
Pe partea ucraineană, am început să vorbesc cu câțiva ucraineni care mergeau și ei spre Kyiv. M-au avertizat că GPS-ul ar putea fi o problemă.
Foarte sigură pe mine, le-am spus:
„E în regulă. Am MAPS.ME offline.”
Problemă rezolvată.
Sau cel puțin așa credeam.
Dar avertismentul lor mi-a rămas undeva în minte. Dacă niște localnici își făceau timp să mă avertizeze, poate că în acele câteva cuvinte era mai mult decât înțelegeam eu în acel moment.
Am trecut granița și mi-am continuat drumul. Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat a fost prezența mai numeroasă a poliției față de ceea ce îmi aminteam de acum cinci ani. Mai multe controale, mai multă vizibilitate. Pe mine nu m-a oprit nimeni.
Și, surprinzător, Google Maps funcționa. MAPS.ME la fel.
Până aici, toate bune.
Următoarea mea grijă era drumul.
Îmi aminteam traseul spre Kyiv ca pe un fel de pedeapsă atât pentru șofer, cât și pentru mașină — kilometri nesfârșiți de asfalt îngrozitor, foarte puține locuri unde să oprești și sute de kilometri în față.
Mă pregătisem chiar și pentru posibilitatea de a găsi greu combustibil. Aveam în spatele mașinii o canistră cu 20 de litri de benzină. După câteva ore, deși era închisă corespunzător, mirosul era peste tot. În acel moment probabil că eram deja puțin „high” doar de la aerul din propria mașină.
Apoi am trecut de cateva orase mici și am intrat pe drumul lung spre Kyiv.
Și am avut prima surpriză adevărată.
Drumul era renovat.
Nu peticit ici și colo. Renovare serioasă. Două benzi, bandă de urgență, asfalt bun — iar benzinăriile apăreau mult mai des decât îmi aminteam.
M-am surprins uitându-mă în jur și gândindu-mă:
Stai puțin... oamenii ăștia sunt în război.
Și au reușit să refacă asta?
Un drum care se întinde pe sute de kilometri prin zone relativ izolate, în timp ce țara luptă într-un război la scară largă.
Sunt țări care trăiesc în pace deplină și cumva tot nu reușesc să facă asta.
Apoi au început satele și orășelele.
Îmi aminteam multe dintre ele de dinainte. Fuseseră întotdeauna locuri decente, dar acum păreau cumva mai curate, mai organizate, mai îngrijite.
Și apoi am început să observ steagurile.
În centrele satelor, lângă biserici, intersecții și clădiri publice — steaguri ucrainene, fotografii, cruci și monumente dedicate localnicilor căzuți în război.
Asta schimbă complet călătoria.
Într-un moment te uiți la drum și te gândești la combustibil, navigație și câți kilometri mai ai.
În următorul, treci pe lângă chipul cuiva care a plecat dintr-unul dintre acele sate și nu s-a mai întors niciodată acasă.
Ți se face pielea de găină.
Și, dintr-odată, revine acel gol familiar în stomac.
Pentru mine era imposibil să nu fac legătura cu 2022 — cu sentimentul de a fi fost forțată să plec din Ucraina fără să știu ce urma să se întâmple și cu lucrurile pe care le-am pierdut atunci când am plecat.
Pentru câțiva kilometri, călătoria nu mai avea nimic amuzant.
Apoi continui să conduci.
Pentru că exact asta par să facă și oamenii de aici.
Drumul renovat însemna și că unele intersecții nu mai arătau exact cum mi le aminteam, dar, în cele din urmă, mă apropiam de Kyiv.
74 de kilometri.
Și atunci a dispărut totul.
Internet.
GPS.
Google Maps.
Până și MAPS.ME-ul meu offline, cu care mă lăudasem atât, părea inutil.
Telefonul pur și simplu nu mai știa unde mă aflu.
Bine ai revenit în Ucraina pe timp de război.
Am rămas pe drumul principal și am urmărit indicatoarele către Kyiv. Am sunat să cer ajutor și mi s-a explicat că bruiajul GPS în jurul capitalei este ceva normal, din cauza multiplelor niveluri ale sistemului de apărare aeriană care protejează Kyivul.
Explicația m-a liniștit aproximativ cinci secunde.
Pentru că Kyivul este enorm.
Să ajungi în Kyiv este una.
Să găsești un anumit hotel în Kyiv, când telefonul tău a decis că poziția ta este undeva între „necunoscută” și „mult noroc”, este cu totul altceva.
Odată ajunsă în oraș, am restartat telefonul. Conexiunea și-a revenit suficient cât să-mi ofere un traseu.
L-am urmat.
Mai avusesem însă un companion în toate cele unsprezece ore de drum: Air Alert Ukraine.
Din nou și din nou apăreau notificările.
Amenințare aeriană.
Amenințare aeriană.
Amenințare aeriană.
Uneori avertizarea escalada la risc critic — acel tip de notificare care îți spune că ar trebui să mergi la adăpost.
Când tocmai ai revenit, după cinci ani, într-o țară aflată în război, încă nu știi ce este rutină și ce ar trebui să te sperie cu adevărat.
Așa că fiecare notificare face ceva.
Poate nu panică.
Dar presiune.
Devii mai atent. Te uiți altfel la cer. Observi sunetele. Începi să te întrebi unde te-ai duce dacă s-ar întâmpla ceva în timp ce conduci.
La unsprezece ore după ce plecasem din România, am ajuns în sfârșit la hotelul meu din Kyiv.
Am coborât din mașină și, după atâtea ore la volan, totul în jurul meu părea că se mișcă.
Era deja seară.
M-am oprit pentru câteva clipe și m-am uitat în jur.
Kyiv.
Ciudat și neașteptat, încă arăta ca Kyivul pe care mi-l aminteam.
Trecuseră cinci ani.
Avusese loc un război la scară largă.
Atât de multe se schimbaseră.
Și totuși, ceva mi s-a părut imediat familiar.
Mă întorsesem.
Destul pentru o singură zi.
Noapte bună.
AW
Prima noapte
După unsprezece ore pe drum și toată incertitudinea întoarcerii, am crezut că partea grea se terminase.
Hotel. Duș. Pat.
În sfârșit, somn.
Ei bine... Kyivul avea alte planuri.
În jurul orei 23:00, aplicația Air Alert și-a început concertul.
Amenințare cu drone. Amenințare aeriană. Obiecte neidentificate în aer.
Din nou.
Și din nou.
Și din nou.
Cam la fiecare cincisprezece minute deschideam un ochi, luam telefonul și verificam culoarea. Este critic? Chiar trebuie să mă ridic și să merg în buncăr?
Somnul s-a transformat rapid în ceva mai apropiat de somnul de veghe.
La un moment dat am auzit interceptări în depărtare și ceea ce părea a fi foc de la tunuri antiaeriene ZU-23 de pe cealaltă parte a Niprului, încercând să protejeze infrastructura Kyivului.
În cele din urmă, oboseala a câștigat.
Am adormit.
Apoi, brusc, m-am trezit în panică.
Era o voce în camera mea.
Pentru câteva secunde am rămas privind în întuneric.
Nimeni.
Hai... ai visat. Culcă-te la loc.
Apoi vocea a venit din nou.
De data asta eram cu siguranță trează.
Nu era în camera mea. Era sistemul de anunțuri publice al hotelului:
Alertă aeriană. Vă rugăm să vă deplasați către adăpostul de la nivelul -1.
Bun.
Bine ai revenit în Kyiv.
Ceea ce îmi imaginasem că va fi un somn bun după un drum foarte lung se transformase într-un ciclu ciudat de alerte, anunțuri, explozii în depărtare și încercarea de a decide dacă ar trebui să mă îmbrac și să cobor.
În jurul orei 04:00 a venit o nouă alertă critică.
Îmi amintesc că am auzit-o.
Îmi amintesc și că m-am gândit că ar trebui să mă ridic și să merg în buncăr.
Dar corpul meu a spus pur și simplu nu.
Eram epuizată.
Undeva între somn și starea de veghe auzeam bubuituri în jurul hotelului, dar efectiv nu mai reușeam să mă trezesc complet.
Iar gândul acesta m-a urmărit dimineața.
Oare și ucrainenii fac la fel?
După ani întregi trăiți astfel, ajungi să nu mai mergi la adăpost la fiecare alertă?
Te adaptezi pentru că trebuie.
Dar adaptarea aici vine cu un preț ciudat. La un moment dat, oboseala poate deveni mai puternică decât frica. Știi că există un risc. Înțelegi perfect ce înseamnă alerta.
Și totuși, uneori, dormi.
Dimineața
Am coborât la micul dejun.
Priveliștea se deschidea spre Nipru.
O dimineață frumoasă. Trafic peste tot. Mașini traversând orașul. Oameni mergând la serviciu. Kyivul funcționa în ritmul oricărei alte capitale europene.
Totul părea... normal.
Aproape absurd de normal.
Stăteam cu cafeaua în față și mă gândeam:
Chiar am avut vreo 18 alerte pe telefon în timpul nopții?
Pentru o clipă m-am întrebat serios:
Eu sunt cea nebună aici sau oamenii ăștia vin dintr-o altă dimensiune?
Micul dejun a fost excelent — pentru că, na, Ucraina.
Apoi a venit timpul să plec la întâlnire.
Alertă aeriană.
Am verificat telefonul.
Galben.
Și aici a venit prima mea mică lecție despre adaptare.
Creierul meu a reacționat imediat:
Ah, galben. E în regulă. Pot să ies.
Mai puțin de 24 de ore în Kyiv și deja negociam cu culorile.
Pentru că, altfel, ce faci?
Dacă fiecare alertă înseamnă să oprești totul, să rămâi în interior și să aștepți, la un moment dat întreaga ta zi devine paralizată.
Am deschis Maps să văd unde trebuia să ajung pe jos.
Nimic.
Bineînțeles.
Alertă aeriană. GPS bruiat din nou.
Se pare că acel foarte sigur pe mine „Nu vă faceți griji, am hărți offline” de la frontieră devenea tot mai puțin impresionant cu fiecare oră.
Așa că... înapoi la metoda clasică.
O hartă fizică.
Găsește strada. Găsește numărul. Numără intersecțiile. Uită-te la clădiri.
Și atunci mi-am dat seama cât de anxioși am devenit fără să observăm. Ia-ne Google Maps, GPS-ul și toate dispozitivele mici care ne spun unde să facem dreapta și, dintr-odată, ne simțim aproape neajutorați.
Dar apoi se întâmplă altceva.
Începi să te uiți în jur.
Să te uiți cu adevărat.
La străzi.
La clădiri.
La oameni.
La ceea ce există cu adevărat în jurul tău, în locul punctului albastru de pe ecran.
Și, cumva, în mijlocul acestei nebunii, începi să apreciezi lucruri ridicol de mici.
A ieșit soarele.
Oamenii merg pe stradă.
Cineva udă florile.
Viață.
Am găsit locul.
Bineînțeles că l-am găsit. Cumva reușeam să găsim locuri și înainte să existe smartphone-uri.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei într-o clădire, acompaniată periodic de vocea care devenea încet parte din fundalul noii mele realități:
Alertă aeriană. Vă rugăm să vă deplasați către adăpost.
Până la sfârșitul zilei, până și vocea aceea începuse să-mi pară ciudat de familiară.
Întâlnirea s-a terminat.
Înapoi spre hotel.
De data aceasta am decis să mă culc devreme. Poate reușeam în sfârșit să recuperez puțin somn înainte ca Kyivul să înceapă din nou să vorbească cu mine.
Am închis ochii.
Și am adormit.
Noapte bună.
AW
AW
Noaptea a doua — Kyivul are inimă
Am adormit.
Treizeci de minute.
Atât mi-a oferit Kyivul.
Apoi a venit vocea.
Până acum știam perfect ordinea: mai întâi aplicația Air Alert, apoi grupul de serviciu de pe Signal și, în final, noua mea colegă de cameră — vocea-fantomă din difuzoarele hotelului:
Alertă aeriană. Vă rugăm să vă deplasați către adăpost.
Fuck. Iar începem.
A doua noapte a fost un nou amestec de alerte, interceptări, bubuituri în depărtare și vise ciudate întrerupte de realitate.
Dar ceva se schimbase deja.
Mă adaptam.
Se pare că nu durează prea mult.
Dezvoltasem ceea ce pot descrie doar drept somn strategic.
Telefoanele lângă mine. Notificările pornite. Deschid un ochi. Verific alerta. Verific culoarea. Evaluez situația.
Închid ochiul.
Continui să dorm.
Cumva, ceea ce cu doar o noapte înainte mi se păruse complet suprarealist începea deja să devină rutină.
Dimineața, pe grupul de serviciu a apărut un mesaj:
PAFT — 3 ORE.
M-am uitat la el.
Okay... Ce vor exact de la mine?
Nicio idee.
Așa că mi-am început ziua normal.
Micul dejun din nou cu vedere spre Nipru.
Aceeași priveliște ca ieri.
Același trafic intens. Aceiași oameni grăbiți spre serviciu. Același oraș funcționând la capacitate maximă.
Nimic nu părea diferit, în ciuda unei alte nopți dificile.
Și am început să mă gândesc:
Ăsta este normalul lor acum.
Eu sunt cea rămasă în urmă.
În drum spre următoarea întâlnire, un coleg m-a sunat și mi-a explicat în sfârșit mesajul misterios.
PAFT însemna că, din cauza timpului petrecut sub alerte aeriene în timpul nopții, personalul avea dreptul la câteva ore libere în ziua următoare. Exista un calcul bazat pe durata alertelor, până la maximum trei ore.
Mi s-a părut chiar un sistem destul de inteligent.
Dar aveam treabă, așa că... trei ore sau nu, mi-am continuat ziua.
Biroul din acea zi era aproape de Arcul Libertății din Kyiv.
Colegii mi-au povestit cum clădirea fusese afectată anterior atunci când podul pietonal din apropiere fusese atacat — cum suflul exploziei afectase birourile și, mai important, ce lecții învățaseră din acel incident.
Încă un reminder că, în spatele unor clădiri care astăzi arată perfect normal, există povești pe care nu le-ai cunoaște niciodată dacă cineva nu ți le-ar spune.
Mi-am petrecut ziua la birou.
După-amiază, am realizat și altceva.
Se pare că adusesem frigul cu mine în Ucraina.
De când ajunsesem, ploua și era un frig cumplit.
Totuși, îmi făcusem o promisiune: să-mi cumpăr o căciulă și să merg în Maidan.
Așa că am pornit pe jos.
Și undeva pe drum s-a întâmplat ceva neașteptat.
M-am liniștit.
După cinci ani departe, după ce mă întrebasem dacă voi mai vedea vreodată străzile acestea, după tot ceea ce se întâmplase de când plecasem, dintr-odată eram pur și simplu... înapoi.
Pentru câteva minute m-am simțit incredibil de ușoară.
Aproape fără greutate.
Apoi am ajuns în Maidan.
Și sentimentul acela a dispărut instantaneu.
Steagurile.
Fotografiile.
Florile.
Memorialele.
Golul acela familiar din stomac s-a întors, împreună cu pielea de găină și lacrimile.
Toate deodată.
Stai acolo și, pentru o clipă, nu mai știi dacă privești realitatea sau o scenă dintr-un film.
Într-un colț încă se pot vedea baricadele metalice din februarie 2022.
Am făcut fotografii. Am filmat puțin.
O parte din mine voia să le păstreze pentru cei care, stând în siguranță prin alte părți ale Europei, încă reușesc cumva să pună la îndoială faptul că acest război este real.
Apoi am mers de-a lungul memorialului.
Și începi să observi vârstele.
Atât de multe chipuri tinere.
Oameni care ar fi trebuit să mai aibă zeci de ani înainte.
Dar sunt și chipuri mai în vârstă. Tați. Mame. Oameni din toate generațiile.
Vieți reduse la o fotografie, un nume, un steag și niște flori.
Am continuat să merg prin centrul Kyivului, căutând urmele atacurilor despre care auzisem atât de mult.
Și am observat ceva interesant.
Ucraina face curățenie repede.
O structură avariată este reparată. O clădire distrusă este îndepărtată. Molozul dispare.
Uneori nici nu îți dai imediat seama că acolo a existat vreodată ceva.
Pur și simplu observi un spațiu gol între clădiri.
Ca un dinte care a fost scos.
Orașul este frumos și funcțional, dar din când în când dai peste unul dintre aceste goluri.
O bucată lipsă.
Și mă tot gândeam câtă energie trebuie să fie necesară pentru a face asta din nou și din nou.
Ești lovit.
Cureți.
Repari.
Ții orașul în funcțiune.
Mergi înainte.
M-am uitat la oamenii din jur.
Ucrainencele arătau exact cum mi le aminteam — stilate, frumoase, cumva impecabil aranjate.
Femeile mai în vârstă mergeau cu flori în mâini sau se opreau să se roage. Unele chipuri păreau mult mai apăsate decât mi le aminteam.
Tineri cu flori.
Alții cântând.
Copii alergând afară.
Viață peste tot.
Și toate acestea se întâmplau sub o alertă aeriană galbenă.
Kyivul încă avea inimă.
Kyivul încă respira.
Chiar dacă, aparent, nimeni de aici nu dormea suficient.
Se făcea târziu și știam că alertele aveau tendința să se intensifice spre seară, așa că am decis să mă întorc la hotel.
Dar Kyivul mi-a distras atenția.
În loc să aleg traseul obișnuit, am urcat prin parcul cu vedere spre Nipru. Voiam să văd biserica albastră și să mă bucur de panorama orașului.
Parcul păstra acea atmosferă elegantă și culturală pe care mi-o aminteam.
Și am început să observ mici scene în jurul meu.
Un cuplu proaspăt căsătorit făcând fotografii de nuntă.
Un tânăr cântând la pian într-un foișor din lemn.
O familie făcând fotografii cu doi copii mici — amândoi, judecând după vârstă, probabil născuți în timpul războiului.
O femeie plimbându-și câinele.
Viață normală.
Iar deasupra noastră apăruse un curcubeu.
Era aproape absurd de frumos.
Apoi telefonul meu a urlat.
ALERTĂ AERIANĂ CRITICĂ. RISC RIDICAT.
Oamenii s-au oprit.
Capetele s-au ridicat.
Și al meu.
Pentru câteva secunde am stat cu toții acolo ca niște floarea-soarelui, cu fețele întoarse spre cer, încercând să înțelegem ce anume trebuia să căutăm.
Apoi am văzut-o.
O dronă.
Au început focurile de armă de pe cealaltă parte a Niprului.
ZU-23 a deschis focul.
Din nou.
Din nou.
Nimic.
Apoi a părut să intre în acțiune un alt sistem de apărare aeriană.
Priveam cerul.
Și, în cele din urmă, ceea ce părea a fi o interceptare.
Un ucrainean mai în vârstă, aflat lângă mine, mi-a spus ceva în ucraineană.
I-am spus că nu vorbesc ucraineană, așa că a repetat în engleză:
„Slavă Domnului. Au doborât-o.”
Plângea.
L-am întrebat dacă este bine.
Și atunci, în mijlocul unei alerte aeriene, cu apărarea antiaeriană trăgând deasupra Kyivului, acest străin a zâmbit și mi-a spus că devenise bunic cu doar câteva minute înainte.
L-am felicitat.
Și apoi l-am ascultat.
Era originar din estul Ucrainei. De la începutul războiului, el și familia lui se mutaseră de șase ori.
De șase ori.
Mi-a mulțumit că venisem să-i văd țara. A vorbit despre țările vecine care ajută Ucraina.
Și, în timp ce vorbeam, a apărut o altă dronă.
Aceasta nu a fost interceptată în același fel.
Mai târziu am văzut fum ridicându-se dintr-o zonă rezidențială.
Ulterior, la televizor, am aflat că existaseră victime.
Și asta a fost încă o lecție.
Ce ar trebui să faci, de fapt, când te prinde o astfel de situație într-un parc deschis?
Nu ai un buncăr lângă tine.
Nu există o cameră sigură magică.
Te uiți la cer.
Încerci să înțelegi unde este amenințarea.
Și, instinctiv, încerci să te îndepărtezi de ea.
Atât.
Mi-am continuat drumul spre biserică.
M-am bucurat să o văd acolo, intactă.
În interior se ținea o slujbă.
M-am așezat.
Și am rămas până s-a terminat.
Poate că atunci când totul devine incert, întoarcerea spre credință este unul dintre cele mai umane instincte pe care le avem.
Apoi am pornit înapoi spre hotel.
Am mai făcut câteva fotografii în parc.
Copacii nu se schimbaseră.
Niprul nu se schimbase.
Oamenii continuau să meargă, în ciuda alertei.
Și m-am surprins gândindu-mă:
Cum înfrângi mental niște oameni care au învățat să trăiască așa?
Fiecare zi aici pare să mă învețe ceva nou.
În cele din urmă am ajuns la hotel.
Încă o dată, am decis să mă culc devreme.
Sigur în noaptea asta voi reuși în sfârșit să dorm.
Nu?
Vom vedea.
Noapte bună.
🕊️ AW
AW
Noaptea a patra — Doi pereți între mine și fereastră
Iar începem.
Somn devreme?
Nicio șansă.
Până acum știam secvența aproape pe de rost.
Mai întâi, aplicația Air Alert.
Apoi grupul de serviciu de pe Signal.
Și, în final, fidela mea colegă de cameră — vocea-fantomă venind de undeva din camera hotelului:
Alertă aeriană. Vă rugăm să vă deplasați către adăpost.
Partea amuzantă era că, puțin înainte să mă culc, primisem un update de securitate care sugera că noaptea ar putea fi relativ liniștită. Flota de rachete nu era, conform informațiilor, angajată.
Perfect.
Poate în seara asta Kyivul avea să mă lase, în sfârșit, să dorm.
Ei bine...
Se pare că Kyivul nu citise update-ul.
În jurul miezului nopții:
RISC CRITIC.
De data aceasta, rachete balistice.
Dar, după câteva nopți aici, ceva se schimbase deja în mine.
Te adaptezi.
Și uneori încep să mă întreb dacă este neapărat un lucru bun.
Știam că a doua zi mă aștepta un drum de șapte ore. Ideea de a mă îmbrăca, de a coborî și de a petrece ore întregi într-un adăpost sau într-o parcare rece nu era tocmai atrăgătoare.
Așa că am început să negociez cu mine însămi.
Hai să mai așteptăm.
Poate nu va fi chiar atât de rău.
Apoi a venit prima rachetă.
Apoi încă una.
Cerul s-a luminat.
Hotelul s-a cutremurat.
Holy shit.
Okay. Acum poate chiar ar trebui să facem ceva.
Dar, în loc să cobor, am făcut ceva care deja mi se părea ciudat de logic.
M-am mutat în partea interioară a camerei.
Voiam doi pereți solizi între mine și fereastră.
Am luat pilota.
O pernă.
Și mi-am făcut patul pe podea.
Se pare că aceasta devenise noua mea versiune de „a dormi confortabil”.
Noaptea a fost grea.
Foarte grea.
De fiecare dată când exploda ceva, pentru o fracțiune de secundă mă gândeam:
Ăsta.
Ăsta vine aici.
Apoi încă o interceptare.
Încă o bubuitură.
Încă o alertă.
Încă un anunț.
După câteva nopți de genul acesta, toate sunetele par să se contopească într-un zgomot metalic ciudat care îți rămâne undeva în urechi.
Aplicațiile.
Notificările.
Exploziile.
Și, bineînțeles, fantoma mea:
Alertă aeriană. Vă rugăm să vă deplasați către adăpost.
Din nou.
Și din nou.
Și din nou.
Partea rațională a creierului meu știa perfect unde ar fi trebuit să mă aflu.
În adăpost.
În schimb, eu eram întinsă pe podea cu perna și pilota mea, la doi pereți distanță de fereastră.
De ce?
Epuizare.
Este încă un lucru pe care îl învăț aici.
Frica nu câștigă întotdeauna.
Nici măcar rațiunea.
Uneori ești pur și simplu atât de obosit încât corpul ia decizia în locul tău.
Și, cumva, printre explozii, am dormit.
Nu bine.
Nu liniștit.
Dar suficient cât oboseala să mai câștige o rundă.
La un moment dat în timpul nopții am luat o decizie.
La 05:00 se termina restricția de circulație.
La 05:00 plecam.
Ajunsesem în acel punct ciudat în care ideea de a mă urca în mașină și de a conduce șapte ore mi se părea mai confortabilă decât să stau întinsă acolo, așteptând următorul impact.
Kyiv – Lviv.
Aproximativ șapte ore la volan după aproape nicio noapte adevărată de somn.
Ce ar putea să meargă prost?
Vă povestesc mâine.
Deocamdată am nevoie de cafea, un drum și, aparent, un GPS funcțional ar fi și el un bonus destul de drăguț.
Noapte bună. Sau bună dimineața.
Depinde unde sunteți.
AW
