AW — The Watcher IV
Companiile care refuză să se oprească
Nova Poshta — Mai mult decât livrarea unor colete
The Watcher s-a întors!
Sper că ați avut o săptămână bună.
A mea a fost surprinzător de liniștită. Am rămas acasă, la Liov, am lucrat, m-am bucurat de puțină normalitate și, bineînțeles, am primit din când în când câte un memento că sunt totuși în Ucraina.
Câteva alerte aeriene ziua. Câteva noaptea. Câteva drumuri până la adăpostul rece.
Nimic deosebit de dramatic, după standardele ucrainene.
Și cum săptămâna aceasta nu am avut parte de vreo nouă aventură cu un Renault Duster, semnale GPS dispărute sau întâlniri neașteptate pe drumuri izolate, m-am gândit să fac ceva diferit.
Vreau să vorbesc despre reziliență.
Nu despre reziliența discutată la conferințe, unde toată lumea este de acord că e importantă, prezintă un PowerPoint frumos și apoi pleacă acasă.
Mă refer la reziliența adevărată.
Cum menții o companie în funcțiune când dispare curentul electric? Când depozitele îți sunt distruse? Când angajații sunt nevoiți să plece de acasă, drumurile devin periculoase, iar infrastructura de care depinzi este atacată?
Cum continui să funcționezi într-o țară aflată în război?
În episoadele următoare vreau să mă opresc asupra a trei companii și domenii care mi-au atras atenția: Nova Poshta, benzinăriile și uriașele centre logistice și de distribuție care asigură circulația mărfurilor în Ucraina.
Iar astăzi începem cu o companie ale cărei camioane roșii le văd aproape zilnic.
Camioanele roșii care par să nu se oprească niciodată
În fiecare dimineață și din nou după-amiaza trec pe lângă un sediu Nova Poshta de dimensiuni medii, aici, în Liov.
Aproape întotdeauna este un camion parcat afară.
Cineva descarcă pachete. Altcineva intră pe ușă cu o cutie uriașă în brațe. Oamenii vin cu colete, pleacă cu colete, stau la coadă, se uită în telefoane și dispar din nou pe stradă.
Este agitație. În permanență.
Și, sincer, totul pare cât se poate de obișnuit.
Dar există ceva extraordinar în a vedea o afacere obișnuită funcționând atât de normal într-o țară în care nimic nu mai este cu adevărat normal.
Într-o zi, când m-am întâlnit cu un prieten ucrainean, i-am pus, în sfârșit, întrebarea care îmi tot stătea în minte.
— Spune-mi ceva. Care este povestea cu Nova Poshta? De ce este compania asta atât de importantă?
Mi-am amintit și de relatările privind o presupusă tentativă de sabotaj în România, legată de expedieri asociate cu Nova Poshta.
De ce ar vrea cineva să atace o companie de curierat?
Prietenul meu a zâmbit.
— Tu crezi că Nova Poshta este doar o firmă de livrări?
— Păi, nu este?
— Ia loc. O să dureze ceva.
Și așa a început inițierea mea în logistica ucraineană pe timp de război.
Când livrările au devenit o linie de salvare
— Înainte de invazia pe scară largă, mi-a explicat prietenul meu, Nova Poshta era deja o companie ucraineană de mare succes. Oamenii o foloseau pentru aproape orice: haine, electronice, documente, livrări pentru firme. Comandai ceva și Nova Poshta îți aducea coletul.
— Deci, practic, ca firmele noastre de curierat din România?
— Da. Numai că, în februarie 2022, sensul cuvântului „livrare” s-a schimbat.
Mi-a descris primele zile ale invaziei.
Drumuri pline de mașini. Familii care își părăseau locuințele. Afaceri care se închideau. Angajați care încercau să ajungă în siguranță. Comunități întregi care aveau brusc nevoie de medicamente, alimente, îmbrăcăminte și produse esențiale.
Sistemul logistic obișnuit a fost aruncat în haos.
Dar s-a întâmplat ceva interesant.
Infrastructura construită pentru livrarea coletelor comerciale a devenit parte din răspunsul de urgență al țării.
Depozitele, vehiculele, angajații și rețelele de distribuție puteau fi folosite pentru transportul ajutoarelor umanitare.
Nova Poshta și-a dezvoltat serviciile de poștă umanitară, sprijinind transportul bunurilor de primă necesitate și al ajutoarelor.
— Imaginează-ți, mi-a spus prietenul meu, că ieri livrai un televizor, iar astăzi ajuți la transportul materialelor medicale către oameni care au pierdut aproape totul.
M-am uitat la el.
— Și au reușit să se reorganizeze atât de repede?
— Au fost nevoiți.
Este ceva în răspunsul acesta pe care îl aud mereu în Ucraina.
Au fost nevoiți.
Fără explicații complicate. Fără strategii de transformare pe cinci ani.
Apare o problemă. Găsești o soluție.
Desigur, asta nu înseamnă că totul funcționează perfect. Dar există o diferență între a discuta despre adaptare și a fi obligat să o practici în fiecare zi.
Pentru Nova Poshta, logistica nu mai însemna doar afaceri. Devenise o parte a efortului de a menține țara conectată.
Și apoi cineva a stins lumina
Prietenul meu a continuat.
— Acum imaginează-ți că ți-ai reorganizat operațiunile, camioanele circulă din nou, oamenii depind de livrările tale și, dintr-odată, dispare curentul electric.
Am râs.
— Bine ai venit în Ucraina?
— Exact.
Atacurile de amploare asupra infrastructurii energetice a Ucrainei, în special în iarna 2022–2023, au creat o provocare complet diferită.
Centrele de sortare depind de electricitate. Calculatoarele depind de electricitate. Sistemele de urmărire a coletelor, rețelele de comunicații, iluminatul, încălzirea, sistemele de securitate — toate depind de electricitate.
Iar dacă o companie de logistică nu poate sorta coletele, nu le poate nici livra.
— Și ce au făcut? am întrebat.
— Au început să își construiască propria reziliență energetică.
Nu doar să cumpere un generator și să spere că va fi suficient.
Compania a investit masiv în surse de alimentare de rezervă, inclusiv generatoare diesel, echipamente de încărcare și proiecte de energie regenerabilă. A înființat și Nova Energy, o companie dedicată dezvoltării capacităților sale energetice.
Pe clădirile logistice au apărut instalații solare. Compania a investit și în cogenerarea pe bază de gaz, producând atât electricitate, cât și căldură utilă.
Unele investiții s-au ridicat la sute de milioane de grivne ucrainene.
L-am întrerupt.
— Stai puțin. Deci o companie de curierat a început să devină producător de energie?
— Da.
— Pentru că nu se mai putea baza pe sistemul național de electricitate?
— Pentru că trebuia să poată lucra și atunci când acesta ceda.
Și iată una dintre cele mai importante lecții despre reziliență.
Dacă o dependență critică poate deveni indisponibilă, trebuie să reduci acea dependență înainte să îți paralizeze întreaga activitate.
Electricitatea era însă doar o parte a problemei.
Și comunicațiile trebuiau să reziste.
Numeroase sucursale au primit soluții de conectivitate de rezervă, inclusiv terminale Starlink, pentru a putea continua activitatea în timpul întreruperilor de curent și de rețea.
Nu m-am putut abține să zâmbesc când am auzit de Starlink.
Se pare că, oriunde merg în Ucraina, Starlink ajunge, mai devreme sau mai târziu, în conversație.
Dar partea interesantă era ce însemna asta pentru oamenii obișnuiți.
Prietenul meu mi-a explicat că unele sucursale au devenit locuri în care oamenii își puteau încărca telefoanele, se puteau conecta la internet sau puteau găsi puțină căldură în timpul penelor de curent.
Gândiți-vă puțin.
Un punct de ridicare a coletelor transformat într-un mic centru de sprijin pentru comunitate.
Nu pentru că fusese proiectat în acest scop, ci pentru că împrejurările o cereau.
Mi-am imaginat un cartier întreg cufundat în întuneric, cu o singură sucursală mică, luminată încă de generatorul ei.
Oameni care așteaptă colete, își încarcă telefoanele și poate încearcă să afle dacă rudele lor sunt în siguranță.
Dintr-odată, acea mică sucursală Nova Poshta, mereu aglomerată, pe lângă care trec în fiecare dimineață, mi s-a părut cu totul altfel.
Faceți cunoștință cu Andrii
În acel moment, prietenul meu a adus în discuție o altă parte a poveștii.
— Am un prieten, Andrii, care lucrează la Nova Poshta. Ar trebui să auzi cum povestește el ce s-a întâmplat când compania a început să fie atacată.
Experiența lui Andrii, așa cum mi-a fost relatată de prietenul meu, nu era o poveste despre succesul în afaceri.
Era despre costul uman al menținerii unei companii în viață în timpul războiului.
Unul dintre cele mai devastatoare atacuri împotriva Nova Poshta a avut loc în octombrie 2023, când o rachetă rusească a lovit terminalul său de sortare de lângă Harkov.
Șase angajați au fost uciși și șaptesprezece au fost răniți.
Șase oameni care plecaseră la serviciu.
Nu să lupte. Nu să participe la operațiuni militare.
Ci să lucreze într-un terminal logistic.
Prietenul meu a devenit mai tăcut.
— Andrii spune că oamenii din afara Ucrainei văd adesea fotografii cu depozite distruse și se gândesc la clădiri, colete și pierderi financiare.
A făcut o pauză.
— Dar angajații se gândesc la colegii lor.
N-am spus nimic.
Ce aș fi putut spune?
Un terminal logistic nu înseamnă doar pereți de beton, benzi transportoare și camioane. Înseamnă oameni care se cunosc, lucrează împreună în ture, se plâng de șefi, beau cafea și își fac planuri pentru weekend.
Și apoi, într-o noapte, unii dintre ei nu se mai întorc acasă.
În mai 2024, un alt atac important a lovit o facilitate Nova Poshta din Odesa, provocând un incendiu uriaș și distrugând colete.
Compania a anunțat despăgubirea clienților afectați și a lucrat la reluarea livrărilor prin soluții alternative.
Prietenul meu mi-a povestit cum descria Andrii presiunea acelor momente.
Compania trebuie să gestioneze infrastructură distrusă, rute întrerupte, expedieri pierdute și angajați care, la rândul lor, se pot confrunta cu traume sau strămutare.
Și totuși, clienții continuă să aștepte.
Unii așteaptă cumpărături obișnuite.
Alții așteaptă medicamente, documente sau lucruri de care au cu adevărat nevoie.
— Imaginează-ți că trebuie să îți reconstruiești operațiunile în timp ce încă încerci să înțelegi ce tocmai s-a întâmplat, mi-a spus prietenul meu.
M-am gândit la planurile de securitate și de continuitate elaborate în organizațiile internaționale.
Identifică amenințări. Evaluează vulnerabilități. Pregătesc soluții alternative.
Și apoi, sperăm, le testează.
Aici, testul nu este un exercițiu.
Testul este real și, uneori, oamenii mor în timpul lui.
Poți distruge un depozit. Dar poți opri întreaga rețea?
— Și cum se descurcă atunci când un terminal important este distrus? am întrebat.
— Se asigură că întreaga companie nu depinde de acel singur terminal.
Din perspectiva securității, aici povestea a devenit deosebit de interesantă pentru mine.
Nova Poshta și-a adaptat rețeaua de distribuție pentru a reduce consecințele atacurilor asupra unor facilități individuale.
Asta înseamnă descentralizarea operațiunilor, distribuirea capacităților în mai multe locații și pregătirea unor rute alternative.
Dacă o facilitate devine indisponibilă, coletele pot fi redirecționate prin alte părți ale rețelei.
Sună simplu când o spui.
Nu este deloc simplu atunci când gestionezi zilnic volume uriașe de livrări.
Compania a continuat și extinderea internațională, dezvoltând operațiuni în Europa pentru a-i deservi pe ucrainenii stabiliți în străinătate și pentru a-i conecta cu familiile și afacerile rămase acasă.
Prietenul meu mi-a explicat că, pentru ucrainenii nevoiți să plece din țară, trimiterea sau primirea unui colet înseamnă adesea mult mai mult decât o tranzacție comercială.
Poate fi un pachet trimis de un părinte rămas acasă.
Haine pentru un copil.
Documente necesare pentru a începe o viață nouă.
Ceva familiar, de acasă.
O mică legătură fizică între doi oameni despărțiți de război.
M-am uitat din nou la camioanele roșii care treceau pe stradă.
Până atunci le privisem doar ca pe niște vehicule de livrare.
Poate că îmi scăpase esențialul.
De ce ar viza cineva o companie de curierat?
Asta m-a adus înapoi la întrebarea inițială.
— Bine. Înțeleg că firma este importantă. Dar de ce ar încerca cineva să îi saboteze operațiunile în afara Ucrainei?
Prietenul meu s-a uitat la mine.
— Pentru că logistica este importantă într-un război.
Desigur.
Și ar fi trebuit să știu mai bine decât să pun întrebarea de parcă nu aș fi lucrat niciodată în domeniul securității.
Conflictele moderne nu se limitează la câmpul de luptă.
Rețelele de transport, sistemele energetice, infrastructura de comunicații și lanțurile de aprovizionare pot deveni toate ținte ale unor acțiuni de perturbare.
O companie nu trebuie să fie o organizație militară pentru a căpăta importanță strategică.
Dacă milioane de oameni depind de serviciile sale, întreruperea acestora poate produce pagube economice, teamă și incertitudine.
Iar riscurile nu se opresc neapărat la granița Ucrainei.
Autoritățile europene au investigat presupuse acțiuni de sabotaj care implicau colete și rețele logistice, inclusiv cazuri asociate expedierilor provenite din regiunea extinsă. Desigur, detaliile exacte și responsabilitatea pentru fiecare caz trebuie stabilite prin investigații.
Dar lecția generală este clară.
Logistica civilă a devenit parte din reziliența unei societăți întregi.
Iar asta o face importantă.
Și, în același timp, vulnerabilă.
Reziliența nu înseamnă un generator
După ce prietenul meu a terminat, am continuat să mă gândesc la conversația noastră.
Folosim atât de des cuvântul „reziliență”, încât uneori începe să își piardă sensul.
Reziliența nu înseamnă doar să ai un generator în fața clădirii.
Nu înseamnă să ai un plan de urgență frumos, uitat pe un raft.
Și cu siguranță nu înseamnă să presupui că, dacă ceva nu ți s-a întâmplat niciodată, nici nu ți se va întâmpla.
Pentru o companie precum Nova Poshta, reziliența presupune mai multe niveluri de protecție și adaptare.
Înseamnă surse alternative de energie, comunicații de rezervă, rute de transport diferite, facilități descentralizate, angajați instruiți și capacitatea financiară de a absorbi pierderile.
Dar înseamnă și ceva mai puțin tehnic.
Oameni care continuă să vină la muncă.
Andrii și mii de alți oameni care trebuie să decidă, zi după zi, cum să își continue activitatea în condiții pe care majoritatea companiilor europene nici nu au fost nevoite să și le imagineze.
Există tentația de a romantiza această determinare.
Nu vreau să fac asta.
Niciun angajat nu ar trebui să își riște viața pentru a sorta colete. Nicio companie nu ar trebui să fie nevoită să cheltuiască sume uriașe pentru a se proteja de atacuri cu rachete.
Iar reziliența nu ar trebui să devină niciodată o scuză pentru a accepta un pericol permanent ca pe ceva normal.
Dar avem foarte multe de învățat din modul în care companiile ucrainene s-au adaptat.
Mai ales noi, cei care lucrăm în securitate, managementul crizelor și protecția infrastructurii critice.
Pentru că adevărul incomod este că nu ai nevoie de un război pe scară largă ca să pierzi electricitatea, comunicațiile sau accesul la o facilitate logistică importantă.
Un accident major, un sabotaj, un atac cibernetic sau un act deliberat de violență pot produce consecințe care se extind mult dincolo de incidentul inițial.
Iar în momentul în care descoperi că organizația ta depinde în întregime de un singur sistem, de o singură clădire sau de un singur furnizor, s-ar putea să fie deja prea târziu.
Dar Epicentr?
Curiozitatea mea de pisică lovește din nou 😊
Când prietenul meu a terminat povestea despre Nova Poshta, eu mă gândeam deja la altceva.
Mă cunoașteți până acum.
Oferiți-i acestei pisici curioase o singură poveste interesantă și, dintr-odată, vrea să investigheze tot cartierul.
Iar de data aceasta, curiozitatea mea avea o țintă foarte precisă.
— Stai puțin, l-am întrerupt. Deci este același lucru care s-a întâmplat și cu Epicentr?
Prietenul meu s-a uitat la mine.
— Ce vrei să spui?
— Păi, acum două sau trei zile am văzut știrile despre distrugerea acelui depozit uriaș din Hmelnițki. Incendiul, dronele, tot complexul în flăcări. Nu era al celor de la Epicentr?
— Ba da.
— Și trebuie să îți mărturisesc ceva. Există un Epicentr și aici, în Liov, și au niște magazine foarte frumoase. Mai ales acum, când se apropie iarna. Dar, după ce am văzut imaginile acelea, aproape că mi-e teamă să mai intru într-unul.
Prietenul meu a râs puțin.
— Acum gândești ca pe vremea când erai polițistă. 😊
— Din păcate, nu cred că am încetat vreodată.
Nu sugeram că magazinul din Liov s-ar confrunta cu o amenințare iminentă. Dar, odată ce ai văzut o facilitate comercială înghițită de flăcări, devine greu să privești clădiri asemănătoare fără să te gândești la căile de evacuare, adăposturi, securitate la incendiu și consecințele unui atac.
Și iată-ne din nou.
O altă afacere obișnuită. O altă poveste extraordinară din timpul războiului.
Numai că aceasta era și mai amplă.
Și, în anumite privințe, chiar mai devastatoare.
Un gigant care ajută la construirea caselor, în timp ce propriile clădiri îi sunt distruse
— În primul rând, mi-a spus prietenul meu, trebuie să înțelegi ce este, de fapt, Epicentr.
Eu îl cunoșteam ca pe un retailer de produse pentru casă și bricolaj.
Genul de magazin în care intri să cauți o șurubelniță și ieși cu un cărucior plin de lucruri despre care nici nu știai că ai nevoie.
Vopsea, mobilier, echipamente pentru gospodărie, materiale de construcții, produse de grădinărit, decorațiuni.
Iar acum, odată cu apropierea iernii, exact genul de loc în care aș putea petrece cu plăcere câteva ore uitându-mă la radiatoare, lămpi și tot felul de obiecte care mi-ar face apartamentul mai confortabil.
Dar Epicentr înseamnă mult mai mult decât un lanț de magazine.
Este un mare grup ucrainean activ în comerț, producție, agricultură, logistică, energie și dezvoltare industrială.
— Deci nu vinde doar materiale de construcții? am întrebat.
— Nu. Produce și bunuri, operează depozite, desfășoară activități agricole și investește în infrastructură.
— Excelent. Deci, practic, dacă vrei să înțelegi cum funcționează economia ucraineană în timpul războiului, urmărești o companie ca Epicentr.
— Exact.
Și apoi a început să îmi povestească ce i se întâmplase.
Amploarea era greu de cuprins cu mintea.
Potrivit cifrelor comunicate de companie, peste 30 dintre facilitățile sale comerciale și corporative fuseseră distruse sau grav avariate în timpul războiului.
Se pierduseră, potrivit relatărilor, peste un milion de metri pătrați de spații comerciale, de producție și logistice.
Pagubele financiare depășiseră un miliard de dolari americani.
L-am oprit.
— Un miliard?
— Da.
— Și încă funcționează?
— Da.
M-am uitat lung la el.
La un moment dat, reziliența încetează să mai sune ca un concept de management și începe să semene cu un act extraordinar de supraviețuire.
Când un centru comercial devine o țintă
Prietenul meu mi-a amintit de atacurile împotriva magazinelor Epicentr din diferite regiuni ale Ucrainei.
Mariupol. Bucea. Cernihiv. Harkov. Nikopol. Herson. Sumî. Krivoi Rog.
Locuri în care facilitățile companiei fuseseră distruse sau grav avariate.
Unele se aflau în zone afectate de lupte îndelungate. Altele fuseseră lovite de atacuri aeriene rusești.
Apoi a pomenit Harkovul.
Mai 2024.
O după-amiază aglomerată de sâmbătă.
Un hipermarket Epicentr a fost lovit în timp ce înăuntru se aflau clienți și angajați.
Oamenii ieșiseră la cumpărături.
Poate cineva avea nevoie de vopsea pentru un dormitor. Altcineva cumpăra unelte de grădinărit. O familie poate căuta ceva pentru casă.
Planuri obișnuite.
Genul de planuri pe care ni le facem fără să ne gândim de două ori.
Și apoi clădirea a fost lovită.
Atacul a ucis și a rănit civili, lăsând în urmă o clădire comercială devastată și familii ale căror vieți s-au schimbat pentru totdeauna.
M-am gândit la magazinul Epicentr din Liov.
La rafturile sale, la clienți și la toate motivele obișnuite pentru care oamenii intră într-un asemenea loc.
Și, dintr-odată, ezitarea mea de a merge acolo la cumpărături nu mi s-a mai părut chiar atât de irațională.
Nu pentru că aș crede că fiecare magazin urmează să fie atacat.
Ci pentru că războiul are cumplita capacitate de a transforma locurile obișnuite în locuri ale tragediei.
Un supermarket ar trebui să fie locul în care cumperi lucruri pentru viața ta. Nu locul în care ți-o pierzi.
Incendiul din Hmelnițki
Apoi am ajuns la povestea care îmi stârnise toate întrebările.
13 octombrie 2026.
Hmelnițki.
Un oraș prin care trecusem recent, în călătoria mea prin Ucraina.
Iar asta a făcut ca știrea să mi se pară și mai apropiată.
Prietenul meu și-a scos telefonul.
— Ai văzut de câte ori au atacat depozitul?
— Am văzut incendiul. Nu am înțeles amploarea.
— De zece ori.
M-am uitat la el.
— Zece?
— Într-o singură zi.
Potrivit relatării companiei, forțele ruse au atacat centrul logistic și de distribuție Epicentr din Hmelnițki de zece ori în 13 octombrie.
Au izbucnit cinci incendii majore.
În jur de treizeci de drone s-ar fi aflat pe cer, îngreunând intervenția pompierilor.
Iar la finalul atacurilor, aproximativ 85% dintre bunurile depozitate acolo fuseseră distruse.
Optzeci și cinci la sută.
Încercați să vă imaginați ce înseamnă asta într-un centru major de distribuție.
Mii și mii de produse.
Mărfuri care așteptau să fie trimise către magazine.
Materiale cumpărate, transportate, depozitate, organizate și pregătite pentru distribuție.
Toată munca din spatele acelor produse.
Și apoi, focul.
Dar cea mai importantă parte a comunicatului companiei era alta.
Toți angajații au supraviețuit.
Am citit fraza de mai multe ori.
Pentru că, după tot ce am văzut și am auzit în Ucraina, este imposibil să nu înțelegi cât de importantă este.
Nu cunosc toate detaliile procedurilor de evacuare folosite în acea zi și nu voi pretinde că le cunosc.
Dar faptul că angajații au supraviețuit unui atac atât de devastator este singurul rezultat pozitiv într-o poveste altfel îngrozitoare.
Depozitul era, practic, ultimul mare complex logistic al companiei care mai supraviețuise.
Cele mai mari două centre logistice ale sale, din Kiev și din regiunea Kiev, fuseseră deja distruse în august.
— Deci l-au pierdut și pe ultimul? am întrebat.
— Da.
— Ultimul mare centru de distribuție?
— Da.
— Și cum Dumnezeu mai aprovizionezi o întreagă rețea de magazine după așa ceva?
Prietenul meu a clătinat din cap.
— Asta este problema cu care se confruntă acum.
Aici povestea devine mai complicată decât simpla admirație pentru determinarea unei companii.
Pentru că pierderea unui depozit nu înseamnă doar pierderea unei clădiri.
Înseamnă pierderea stocurilor, a capacității de depozitare, a sistemelor de distribuție și, posibil, a unor luni sau ani de planificare și investiții.
Poate afecta furnizorii, firmele de transport, angajații magazinelor și clienții din întreaga țară.
Iar în spatele tuturor acestora sunt salarii.
Familii.
Rate la credite.
Copii.
Mii de oameni ale căror mijloace de trai depind de capacitatea companiei de a continua să funcționeze.
Incendiul din Hmelnițki nu s-a oprit la zidurile depozitului. Consecințele sale economice se pot răspândi în toată Ucraina.
August: luna în care și-au pierdut inima industrială
— Și Hmelnițki nici măcar nu a fost începutul, a continuat prietenul meu.
Mi-a povestit despre atacurile din august 2026.
Două complexe logistice importante au fost distruse în Kiev și în regiunea înconjurătoare, inclusiv facilități de pe strada Viskozna și din Kalînivka.
Dar pagubele nu s-au limitat la depozite.
Epicentr deținea și o importantă unitate de producție a ceramicii.
Fabrica Epicentr Ceramic Corporation.
În timpul atacului, rachetele au lovit unitatea de producție și i-au distrus cuptoarele industriale.
Pagubele au fost atât de mari, încât fabrica nu a mai putut funcționa.
Un angajat a fost ucis, iar alți trei au fost răniți.
În apropiere, douăzeci de mașini ale angajaților au fost, de asemenea, distruse de incendiu.
Mi-am imaginat scena.
Nu pentru că aș fi fost acolo, ci pentru că urmările erau dureros de ușor de înțeles.
O fabrică nu este ceva ce înlocuiești pur și simplu comandând o altă mașinărie online.
Producția industrială depinde de echipamente specializate, procese tehnice, angajați instruiți, furnizori și sisteme întregi dezvoltate de-a lungul anilor.
Compania a estimat că refacerea capacității de producție distruse ar putea dura aproximativ un an și jumătate până la doi ani.
Și asta presupunând că împrejurările ar permite reconstrucția.
— Și ce au făcut? am întrebat.
— Au decis să mute producția în străinătate.
— Să mute o fabrică?
— Să transfere temporar producția în două unități din afara Ucrainei și să pregătească un alt amplasament de producție în țară.
M-am lăsat pe spate.
Gândiți-vă la amploarea unei asemenea decizii.
Unitatea de producție îți este distrusă.
Îți pierzi colegi.
Obligațiile față de parteneri rămân.
Clienții au în continuare nevoie de produse.
Iar conducerea trebuie să găsească o cale de a continua producția, chiar dacă asta înseamnă să o mute temporar dincolo de granițele țării.
Asta nu mai este continuitatea obișnuită a activității.
Este supraviețuire industrială.
Și există ceva deosebit de trist în asta.
O companie ucraineană, care produce bunuri ucrainene, este obligată să își relocheze o parte din producție deoarece țara de care aparține nu poate garanta siguranța fabricilor sale.
Dar există și determinare în această decizie.
Dacă utilajele nu pot funcționa aici, producția trebuie să continue în altă parte.
Nu este o soluție ideală.
Dar uneori reziliența înseamnă să accepți o alternativă dureroasă, în loc să lași întreaga afacere să se prăbușească.
Compania care a decis să își producă singură electricitatea
În acest punct, începeam să observ un tipar.
Nova Poshta investise în propria infrastructură energetică.
Iar acum Epicentr făcea ceva asemănător.
— Deci, să ghicesc, am spus. Generatoare, panouri solare, alimentare de rezervă?
Prietenul meu a zâmbit.
— Înveți repede.
Epicentr a înființat Epicentr Generation, extinzând investițiile în energie regenerabilă și reducând dependența de rețeaua electrică vulnerabilă a Ucrainei.
Compania a raportat instalarea a peste 20.000 de panouri solare pe facilitățile sale comerciale și logistice, cu o capacitate de generare de aproximativ 15 megawați.
Potrivit cifrelor publicate, aceste instalații ar putea acoperi până la 30% din necesarul său de electricitate.
Dar ambiția pe termen lung era și mai mare.
Un program de dezvoltare solară care vizează o capacitate de aproximativ 108 megawați, susținut de investiții planificate de circa 44 de milioane de dolari americani.
M-am uitat la prietenul meu.
— Deci acum și retailerul nostru de bricolaj devine producător de electricitate?
— Cam așa ceva.
— Desigur. De ce nu? Se pare că, în Ucraina, fiecare companie trebuie să se priceapă câte puțin la toate.
Am râs amândoi.
Dar în spatele glumei se afla o lecție serioasă.
Independența energetică nu mai este doar un obiectiv de mediu sau financiar.
Este o cerință de securitate.
Dacă magazinele, depozitele și unitățile tale de producție depind în întregime de o rețea electrică națională care poate fi atacată, afacerea ta rămâne vulnerabilă.
Producerea unei părți din energia necesară poate reduce această vulnerabilitate.
Desigur, panourile solare singure nu pot menține un hipermarket întreg în funcțiune într-o noapte de iarnă. Sunt necesare și sisteme de stocare, generatoare de rezervă și alte soluții.
Dar principiul contează.
O companie care depindea cândva complet de infrastructura externă încearcă acum să își construiască o parte din acea infrastructură.
Și face asta în timp ce războiul continuă.
Fabrici, câmpuri și mine
Începusem deja să mă întreb dacă există ceva cu care Epicentr să nu se ocupe.
— Stai, am spus. Ai menționat mai devreme agricultura.
— Da. Epicentr Agro.
— Și ce legătură are asta cu războiul?
— Una foarte mare.
Compania are interese agricole importante, ceea ce aduce în discuție o altă problemă.
Minele terestre și munițiile neexplodate rămase în urma războiului.
Mi-am amintit imediat de recenta mea călătorie prin centrul și vestul Ucrainei.
Câmpurile uriașe.
Tractoarele.
Utilajele agricole impresionante.
Bogăția pământului.
Și contrastul ciudat dintre frumusețea peisajului rural și monumentele dedicate celor căzuți în război, întâlnite în aproape fiecare sat.
Agricultura este unul dintre marile puncte forte ale economiei ucrainene.
Dar un teren contaminat cu mine sau muniții neexplodate nu poate fi cultivat pur și simplu ca înainte.
Epicentr a investit în echipamente specializate de deminare, pentru a sprijini recuperarea terenurilor agricole.
Încă un exemplu de companie obligată să rezolve o problemă care, în mod normal, ar depăși cu mult responsabilitățile unui retailer.
Compania a dezvoltat și planuri pentru un parc industrial integrat în regiunea Hmelnițki, cu activități precum producția de bioetanol, procesarea uleiurilor, gestionarea deșeurilor și infrastructură energetică de sprijin.
M-am gândit la depozitul care tocmai arsese în aceeași regiune.
Pe de o parte, investiții uriașe în viitorul industrial al țării.
Pe de altă parte, distrugeri uriașe ale lucrurilor care există deja.
Ucraina încearcă să construiască ziua de mâine, în timp ce luptă să protejeze ceea ce i-a mai rămas astăzi.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai epuizante contradicții ale războiului.
Ce se întâmplă când sună alerta aeriană?
Desigur, mintea mea nu terminase de pus întrebări.
— Stai puțin, mi-am întrerupt din nou prietenul. Am vorbit despre depozite distruse, angajați uciși și companii care încearcă să supraviețuiască. Dar ce se întâmplă, concret, când este anunțată o alertă aeriană? Închid totul? Evacuează clienții? Unde merg oamenii?
— Da, mi-a răspuns. Ambele companii au proceduri stabilite.
Am decis să cercetez puțin mai mult subiectul.
La Nova Poshta, regulile sunt destul de stricte. Când este anunțată oficial o alertă aeriană, sucursalele, terminalele de sortare, depozitele și celelalte facilități logistice își suspendă activitatea. Angajații opresc lucrul și se îndreaptă către cel mai apropiat adăpost, iar clienților li se cere să părăsească sucursala și să caute un adăpost, în loc să rămână într-o clădire comercială obișnuită.
Interesant este că Nova Poshta a introdus și propriul sistem de monitorizare a amenințărilor, ceea ce înseamnă că o anumită facilitate își poate suspenda activitatea chiar înainte de emiterea unei alerte regionale oficiale, dacă este identificată o posibilă amenințare la adresa acelei locații. Din octombrie 2026, clienții pot verifica și starea operațională a sucursalelor în timp real, prin site-ul și aplicația mobilă ale companiei, inclusiv dacă o sucursală este închisă temporar din cauza unei amenințări aeriene.
Și Epicentr?
Compania și-a consolidat protocoalele de securitate după atacurile repetate asupra centrelor sale comerciale. Potrivit procedurilor publicate, atunci când este anunțată o alertă aeriană, centrele comerciale trebuie să evacueze clienții și angajații, activitățile comerciale sunt suspendate, iar oamenii sunt îndrumați către adăposturi. Compania afirmă și că noile sale centre comerciale sunt proiectate cu adăposturi de protecție, unele fiind accesibile și locuitorilor din apropiere.
— Deci, chiar dacă cineva este la jumătatea cumpărăturilor pentru un radiator nou, trebuie să plece? am întrebat.
— Da. Radiatorul poate aștepta.
Corect.
Ambele companii au fost nevoite să ia în considerare și aspectele mai puțin vizibile ale managementului situațiilor de urgență: transmiterea avertizărilor, îndrumarea oamenilor către locuri sigure, pregătirea personalului și gestionarea întreruperii și reluării ulterioare a activității.
Și aici este lucrul care mi se pare deosebit de interesant.
Aceste companii au acceptat că asigurarea continuității activității nu înseamnă să își țină ușile deschise cu orice preț. Uneori, măsura corectă pentru continuitate este să oprești totul, să protejezi oamenii și să reiei activitatea numai când este sigur.
Ca persoană care a lucrat ani de zile în securitate și managementul crizelor, consider această distincție esențială.
Un depozit poate fi reconstruit. O livrare poate fi amânată. Un client se poate întoarce mâine.
O viață omenească nu poate fi înlocuită.
Și poate că aceasta este cea mai importantă lecție ascunsă în spatele magazinelor aglomerate și al camioanelor roșii de livrare pe care le văd zilnic în Liov.
Putem numi cu adevărat asta reziliență?
După ce am ascultat toate acestea, i-am pus prietenului meu o întrebare care mă frământa.
— Din ce moment reziliența devine pur și simplu supraviețuirea de la un dezastru la altul?
S-a uitat la mine.
— Ce vrei să spui?
— Păi, continuăm să spunem că aceste companii sunt reziliente. Și sunt. Dar uită-te la ce descriem.
Magazine distruse.
Depozite arse.
Angajați morți și răniți.
Producție mutată în străinătate.
Milioane investite în independența energetică.
Terenuri care trebuie deminate înainte de a putea fi cultivate.
— Și, cumva, am continuat, ne așteptăm ca aceste afaceri să funcționeze în continuare, de parcă adaptarea nu ar avea limite.
A încuviințat din cap.
— Asta este realitatea.
Și cred că este o distincție importantă.
Reziliența nu înseamnă că pagubele nu contează.
Nu înseamnă că o companie poate absorbi pierderi la nesfârșit.
Și cu siguranță nu înseamnă că reconstruirea unei facilități compensează pierderea oamenilor care au fost uciși.
Reziliența este capacitatea de a absorbi perturbările, de a te adapta și de a-ți reveni.
Dar fiecare perturbare are un cost.
Financiar.
Operațional.
Uman.
Și, uneori, acest cost devine aproape imposibil de suportat.
Nova Poshta și Epicentr arată două fețe ale aceleiași probleme.
Una dintre companii și-a construit o rețea de distribuție extrem de adaptabilă și continuă să transporte colete în ciuda atacurilor repetate.
Cealaltă a suferit distrugeri devastatoare ale spațiilor comerciale, facilităților logistice și unităților de producție și încearcă să își păstreze operațiunile prin investiții energetice, relocarea producției și restructurare industrială.
Ambele continuă să funcționeze.
Dar niciuna nu a scăpat de consecințele războiului.
Și asta contează.
Pentru că nu vreau să transform aceste povești în exemple vesele despre cât de minunat poate fi managementul crizelor.
Nu este nimic minunat în faptul că trebuie să dezvolți o reziliență extraordinară pentru că angajații și infrastructura îți sunt atacați în mod repetat.
Există însă ceva remarcabil în oamenii care continuă să încerce.
Dar am învățat că normalitatea în Ucraina nu înseamnă neapărat absența pericolului.
Uneori, înseamnă hotărârea de a merge mai departe în ciuda lui.
Și, cu cât aflu mai multe despre companiile care funcționează aici, cu atât înțeleg mai bine că în spatele fiecărei activități obișnuite se află o cantitate extraordinară de pregătire, adaptare și efort uman.
Un colet livrat.
Un magazin deschis.
O fabrică ce găsește un alt loc în care să producă.
Un teren deminat, pentru ca recoltele să poată crește din nou.
Mici semne ale continuității.
Pe fundalul unor distrugeri uriașe.
Și cred că așa arată, de fapt, reziliența.
Nu invincibilitate.
Nu putere fără sfârșit.
Ci hotărârea de a găsi o altă cale înainte, chiar și atunci când cea de dinainte a fost distrusă.
Nova Poshta continuă să transporte colete. Epicentr luptă să își mențină rafturile aprovizionate și producția în viață.
Iar undeva, în Liov, o pisică curioasă începe să înțeleagă că cele mai interesante povești ale acestui război nu se găsesc întotdeauna pe linia frontului.
Uneori, se ascund în spatele ușilor companiilor pe lângă care trecem în fiecare zi.
Notă: Acest episod îmbină observațiile mele personale din perioada în care locuiesc în Liov cu discuțiile purtate cu un prieten ucrainean, ale cărui informații provin din surse publice, precum și din propriile experiențe și observații, ca civil care trăiește războiul din Ucraina. Povestea reflectă conversațiile noastre, perspectivele personale și evenimentele relatate public.
