AW — The Watcher III
Ucraina dincolo de drumurile principale
Jurnalul unui observator într-o țară aflată în război
The Watcher is back!
Sper că ați avut o săptămână bună.
Vă amintiți că spuneam, la finalul episodului trecut, că următoarea săptămână s-ar putea să fie ceva mai activă?
Ei bine... Ucraina nu m-a dezamăgit.
De data aceasta, săptămâna mea nu s-a desfășurat în Lviv. Am pornit într-o călătorie prin centrul și sud-vestul Ucrainei, pe drumuri secundare, prin sate izolate și prin zone pe care, deși am mai călătorit prin această țară, nu le cunoscusem cu adevărat.
Scopul era simplu: să mă familiarizez cu rutele, geografia și condițiile reale din teren.
Și ce călătorie avea să fie!
Trei oameni, un Duster și un plan de rezervă
De data aceasta nu am mai fost singură.
Eram trei într-un Renault Duster, bine-cunoscuta noastră mașină românească, despre care aveam să constatăm încă o dată că parcă a fost construită special pentru anumite drumuri.
Dar să nu uităm...
Ucraina este o țară în război.
Așa că, înainte de plecare, ne-am întors la elementele de bază ale planificării pentru situații de urgență.
Rucsacul meu de urgență era cu mine, împreună cu trusa individuală de prim ajutor — IFAK. În mașină aveam și o trusă medicală mai mare, cu echipamente pentru gestionarea unor răni mai grave în cazul unui atac sau al unui alt incident.
Baterii externe suplimentare, lanterne și alte echipamente esențiale completau pregătirea.
Nu tocmai bagajul obișnuit pentru o excursie la țară.
Dar suntem în Ucraina.
Am pornit pe drumuri secundare prin regiunea Khmelnytskyi, coborând spre granița cu Republica Moldova.
Și ghiciți ce?
GPS-ul funcționa!
Un mic miracol.
Cu toate acestea, aveam trei hărți diferite la dispoziție, iar doi dintre noi urmăream permanent traseul.
Pentru că, între timp, învățasem ceva important:
Nu te atașa prea tare de linia albastră de pe ecran.
Ucraina pe care nu o cunoscusem
Ucraina este imensă.
Dacă nu ai traversat-o niciodată cu mașina, imaginează-ți un drum care pare că nu se mai termină.
Și apoi încă unul.
Și încă unul.
La un moment dat începi să te întrebi dacă țara asta chiar are un capăt.
De-a lungul anilor am călătorit destul de mult prin Ucraina, dar în general pe drumurile principale care leagă Kyivul de regiunile vestice și estice.
De data aceasta era diferit.
Mergeam prin sate izolate și zone agricole, departe de marile șosele.
Și am descoperit o Ucraină pe care, de fapt, nu o cunoscusem.
Drumurile secundare erau asfaltate, dar multe se aflau într-o stare destul de proastă.
Petice peste petice.
Reparații peste alte reparații.
Arătau ca o rană pe care cineva încearcă să o trateze la nesfârșit, fără să o lase vreodată să se vindece complet.
La prima vedere ai putea spune că aceste zone sunt pur și simplu subdezvoltate.
Dar apoi privești dincolo de drum.
Și dintr-odată totul se schimbă.
Câmpurile.
Câmpuri nesfârșite.
Porumb.
Grâu.
Floarea-soarelui.
Alte culturi care se întind cât vezi cu ochii.
Lacuri și râuri pe care nu le-ai observa niciodată de pe drumurile principale.
Păduri cu diferite specii de copaci.
Pomi fructiferi, animale și peisaje superbe.
Și peste tot, utilaje agricole.
Tractoare uriașe.
Combine moderne.
Mașini grele care lucrează pământul.
Dintr-odată, starea drumurilor începe să capete sens.
Aceste drumuri suportă greutatea unei industrii agricole uriașe.
Și am mai observat ceva.
Nu prea vezi oameni lucrând pământul cu cai.
Chiar și cei care au suprafețe foarte mici folosesc adesea câte un tractoraș sau un utilaj motorizat pentru grădină.
Unele sunt minuscule.
Dar își fac treaba.
Practic înainte de estetic.
O caracteristică pe care încep să o recunosc tot mai des la ucraineni.
Pământ negru, câmpuri aurii și câteva întrebări incomode
Apoi este solul.
Celebrul pământ negru ucrainean — cernoziomul — unul dintre cele mai fertile soluri din lume.
Și poți înțelege imediat de ce.
Potențialul agricol al acestei țări este extraordinar.
Când privești câmpurile, culturile și dimensiunea producției, realizezi câtă bogăție există în acest pământ.
Dar m-am gândit și la cine beneficiază, în cele din urmă, de această bogăție.
Investitorii străini și marile companii agricole joacă de mult timp un rol important în agricultura ucraineană. Întrebările legate de controlul terenurilor, contractele de arendă pe termen lung, structurile de proprietate și destinația finală a profiturilor sunt importante pentru a înțelege economia țării.
Trebuie, desigur, făcută diferența între proprietatea asupra terenului și controlul producției prin arendă sau prin intermediul companiilor.
Am auzit diferite afirmații despre proporția terenurilor agricole controlate de investitori străini, dar nu vreau să prezint aceste cifre ca fapte demonstrate fără să le verific.
Totuși, întrebarea rămâne:
Cât din bogăția produsă de acest pământ extraordinar de fertil ajunge, în cele din urmă, la oamenii care trăiesc și muncesc aici?
Pentru că, dacă tot vă povestesc ceea ce observ în Ucraina, vreau să vă arăt nu doar partea frumoasă, ci și întrebările care vin odată cu ea.
Între timp, bietul nostru Duster continua să sară dintr-o groapă în alta.
Dar să fim corecți.
Nici românii nu au rezolvat în trecut toate problemele drumurilor.
Noi am construit pur și simplu mașini suficient de rezistente ca să le suporte.
De ce să repari problema când poți să întărești mașina? :))
Toamna nu știe că este război
Trebuie să recunosc că am traversat unele dintre cele mai frumoase peisaje de toamnă pe care le-am văzut în ultima vreme.
Galben.
Portocaliu.
Roșu intens.
Păduri care își schimbă culorile.
Câmpuri aurii.
Sate mici înconjurate de copaci.
Pentru o vreme, aproape că uiți unde te afli.
Aproape.
Pentru că Ucraina are propriul mod de a-ți reaminti.
Vechiul meu prieten, Air Alert, era încă prezent.
Notificările apăreau pe telefon.
Iar în aproape fiecare sat întâlneam încă un memento.
Fotografii.
Steaguri.
Flori.
Monumente dedicate militarilor din localitate care și-au pierdut viața în război.
Uneori chiar în centrul satului.
Treci pe lângă case frumoase, copaci colorați și câmpuri liniștite, iar apoi vezi, dintr-odată, chipurile unor tineri care nu se vor mai întoarce niciodată acasă.
Peisajul îți spune o poveste.
Memorialele îți spun alta.
Natura își continuă anotimpurile. Războiul continuă să ia vieți.
Un restaurant în mijlocul pustietății
După sute de kilometri, ni se făcuse foame.
Foame adevărată.
Desigur, aveam mâncarea de rezervă.
Nuci.
Gustări uscate.
Provizii pentru situații de urgență.
Dar vine un moment în care îți dorești un prânz adevărat.
Ceva cald.
Ceva care să nu iasă din rucsacul de urgență.
Problema?
În aceste sate izolate, nu este întotdeauna ușor să găsești un restaurant sau un hotel funcțional.
Multe locuri par să funcționeze într-un fel de regim de supraviețuire.
Și apoi, undeva pe marginea drumului, am observat o clădire care părea să fi fost cândva un mic hotel sau restaurant.
Din exterior nu părea prea funcțională.
Așa că am oprit.
Am deschis ușa.
Și...
Mirosul.
Mâncare proaspăt gătită.
Mâncare adevărată, de casă.
Ne-am uitat unii la alții.
Stai puțin... locul ăsta chiar este deschis?
Se pare că da.
Înăuntru, totul era tradițional.
Mese din lemn.
Un bar din lemn.
Mobilier simplu.
Nimic sofisticat.
Un cuplu în vârstă, probabil în jur de șaizeci de ani, ne-a întâmpinat cu multă căldură.
Și da, puteau să ne pregătească prânzul.
Perfect.
Am comandat, deși recunosc că aveam unele rezerve cu privire la ceea ce urma să ajungă în farfurii.
În timp ce așteptam, am început să mă uit în jur.
Și aici povestea a devenit extraordinară.
Pisica curioasă descoperă ceva
Observ lucruri.
Uneori prea multe.
Iar în acest restaurant ceva mi-a atras atenția.
Apoi altceva.
Și încă ceva.
M-am uitat mai atent.
Stai puțin...
Am început să le șoptesc:
„Este ceea ce cred eu că este?”
Un tub gol de proiectil de artilerie?
Cartușe?
Cutii de muniție?
Fragmente de echipament militar?
Ce naiba este asta?
M-am uitat din nou.
Ăla este un fragment dintr-o rachetă interceptată? WTF?!
Ochii mei deveneau din ce în ce mai mari.
Nu era un decor obișnuit de restaurant.
Părea o colecție de rămășițe ale războiului.
Prietenii mei, amuzați de curiozitatea mea din ce în ce mai evidentă, l-au întrebat politicos pe proprietar despre colecție.
Ceva de genul:
„Ne scuzați, dar as vrea tare mult să știu povestea acestor obiecte.”
Și ce poveste avea să fie!
Omul care s-a întors acasă
Proprietarul avea în jur de șaizeci de ani.
Ne-a povestit că ieșise la pensie din armata ucraineană cu doar două săptămâni înainte.
Fusese comandant de batalion.
Pentru o clipă, am încetat să mai ascult restul.
Stai.
Omul acesta trecuse prin război.
Supraviețuise.
Și acum era acasă.
Stătea în micul lui restaurant, primea străini și încerca să reia viața pe care o lăsase în urmă.
Am simțit imediat nevoia să-l felicit.
Nu pentru grad.
Nu pentru colecție.
Ci pur și simplu pentru că reușise să se întoarcă acasă.
Dintr-odată, aspectul ușor neîngrijit al locului a căpătat sens.
Multă vreme, omul casei nu fusese acolo.
Acum se întorsese.
Și încet-încet își readucea locul la viață.
Apoi a început să ne explice colecția.
Tuburile goale, cartușele, cutiile de muniție și fragmentele proveneau din război.
Unele le adunase personal.
Altele îi fuseseră dăruite de camarazii săi.
Ne-a explicat că astfel de resturi puteau fi găsite pe câmpuri și în zonele afectate de lupte.
Dar exista ceva ce eu nu observasem de la început.
Nu erau doar niște tuburi goale.
Erau opere de artă.
Când rămășițele războiului devin artă
Un artist local din sat pictase multe dintre obiecte.
Iar rezultatul era extraordinar.
Teme militare.
Simboluri naționale ucrainene.
Motive tradiționale.
Tridentul ucrainean.
Peisaje.
Scene agricole.
Iarna.
Tradiții culturale.
Patria.
Obiecte fabricate inițial pentru distrugere fuseseră transformate în ceva complet diferit.
Artă.
Memorie.
Istorie.
Povești personale.
Nu-mi puteam lua ochii de la ele.
Fiecare piesă părea să aibă două identități.
Ceea ce fusese.
Și ceea ce cineva hotărâse să devină.
Dintr-un instrument al războiului, într-o operă de artă.
Ce transformare extraordinară!
Mi-aș fi dorit să cumpăr una.
Chiar mi-aș fi dorit.
Dar nu erau de vânzare.
Și am înțeles de ce.
Nu erau simple suveniruri.
Erau parte din povestea lui.
Din ceea ce trăise.
Din ceea ce adusese acasă.
Voi atașa fotografii, pentru că doar cuvintele nu pot descrie cu adevărat colecția.
Apoi s-a întâmplat ceva la care chiar nu mă așteptam.
Bătrânul a dispărut pentru câteva clipe.
Când s-a întors, avea în mâini vechea lui jachetă militară.
Voia să-mi ofere ceva de la el.
Am rămas fără cuvinte.
În fața mea era un om care supraviețuise războiului, se întorsese acasă, începuse să-și reconstruiască viața și care, cumva, mai avea energia și generozitatea să ofere un cadou unei persoane complet străine.
Nu cred că a realizat cât de mult a însemnat gestul lui pentru mine.
Sau poate că da.
Uneori, cele mai mici gesturi poartă cea mai mare încărcătură.
Și uneori oamenii care au trecut prin cele mai grele experiențe găsesc încă puterea de a oferi cel mai mult.
Și, în sfârșit... prânzul!
Ah, da.
Aproape uitasem de ce opriserăm.
Mâncarea!
Și aici a venit încă o surpriză.
Totul era făcut în casă.
Pregătit de soția lui.
Cu produse din propria grădină.
Și era absolut delicios.
Proaspăt.
Tradițional.
Porții generoase.
Și la un preț mai mult decât decent.
Mă tot întrebam:
Cum naiba am avut norocul să găsim locul acesta în mijlocul pustietății?
Opriserăm pentru că ne era foame.
Am plecat cu o poveste pe care o voi ține minte foarte mult timp.
Și, bineînțeles, nu aveau nici măcar un loc unde să le lași un review pe Google. Trip Advisor
Niciun anunț online evident.
Niciun pin convenabil pe care să-l distribui tuturor.
Doar un loc mic, într-un sat izolat din Ucraina, un cuplu extraordinar și o colecție de amintiri ale războiului transformate în artă.
Uneori, cele mai frumoase locuri sunt cele pe care niciun algoritm nu ți le poate recomanda.
Khmelnytskyi — încă o alee a eroilor
La întoarcerea de la granița cu Republica Moldova, am rămas peste noapte în orașul Khmelnytskyi.
Destinația noastră finală era Kyiv, hotelul era în centrul orașului, aproape de principala alee pietonală.
Și încă o dată, Ucraina ne-a reamintit unde ne aflam.
Fotografii ale militarilor căzuți.
Steaguri.
Memoriale.
Unul după altul.
Văzusem astfel de locuri în Kyiv, Lviv și în multe localități mai mici.
Dar aici...
Erau atât de multe.
Atât de multe chipuri.
Atât de multe nume.
Mergând pe acea alee, am simțit un fior rece pe șira spinării.
În spatele fiecărei fotografii era o familie.
O mamă.
Un tată.
Un partener.
Un copil.
O viață neterminată.
Și un întreg oraș care le păstra memoria.
În noaptea aceea, vechiul meu prieten Air Alert a decis să ne viziteze și în Khmelnytskyi.
Câteva alerte.
Suficiente cât să ne reamintească faptul că niciun loc nu este complet desprins de război.
Dar am reușit totuși să ne odihnim puțin.
Și asta conta.
Pentru că a doua zi...
Kyiv. Din nou.
Și deja știți cum decurg de obicei lucrurile acolo.
O mică observație despre rucsacul meu de urgență
Înainte să continui, vreau să menționez ceva practic din această călătorie.
Am folosit rucsacul meu Mystery Ranch ca grab bag, iar deplasarea mi-a oferit o ocazie bună să văd cum se comportă în timpul multor ore petrecute pe drum. https://www.mysteryranch.com/2-day-assault-pack
Mi-a plăcut în mod special combinația dintre dimensiunile compacte și spațiul interior foarte bine organizat.
Buzunarele mici s-au dovedit deosebit de practice.
Documente.
Obiecte esențiale de dimensiuni reduse.
Lucruri la care trebuie să ajungi rapid, fără să desfaci tot rucsacul.
Buzunarele superioare au fost foarte utile, mai ales când stai pe scaunul mașinii.
Rucsacul a fost și ușor de gestionat în interiorul Dusterului.
Nu este exagerat de voluminos.
Îl poți așeza lângă tine.
Este suficient de confortabil și pentru a fi purtat în spate.
Dar aici vine o lecție importantă.
Doar pentru că mai ai loc în rucsac nu înseamnă că trebuie să mai adaugi ceva.
Un grab bag poate deveni surprinzător de greu.
Mai pui un obiect.
Apoi încă unul.
Și încă unul.
Până când descoperi că spatele tău plătește prețul.
Așa că distribuiți greutatea echilibrat.
Gândiți-vă bine ce aveți cu adevărat nevoie să transportați.
Și nu uitați că, într-o situație de urgență, s-ar putea chiar să trebuiască să mergeți o distanță considerabilă cu acel rucsac în spate.
Un grab bag trebuie să te ajute să te deplasezi.
Nu să devină el însuși o altă urgență.
La 74 de kilometri de Kyiv — o luăm de la capăt
Vă amintiți prima mea călătorie spre Kyiv?
GPS-ul care dispăruse la aproximativ 74 de kilometri înainte de oraș?
Ei bine...
Cei doi prieteni ai mei nu erau pe deplin convinși.
Hai, că nu poate fi chiar atât de rău.
Nu are cum GPS-ul să te plaseze pur și simplu în altă parte a lumii.
Eu zâmbeam.
Stați să vedeți.
Și apoi...
Exact cum îmi aminteam.
Interferențe GPS.
Locația dispărută.
Hărțile nu mai arătau unde ne aflam în realitate.
La un moment dat, după poziția afișată, puteai să crezi că suntem în Lima, nu în Ucraina.
Bine ați revenit la punctul zero!
Dar de data aceasta aveam un avantaj.
Trecusem deja prin asta.
Îmi aminteam intrarea în Kyiv.
Bulevardul principal.
Reperele.
Drumul spre hotel.
Și experiența mi-a confirmat încă o dată ceva la care mă tot gândesc de câteva zile.
Am devenit mult prea dependenți de navigația digitală.
Hărțile tipărite încă sunt importante.
Indicatoarele rutiere încă sunt importante.
Reperele încă sunt importante.
Iar capacitatea de a citi o hartă nu este o abilitate învechită.
Diferitele aplicații de navigație prezintă informațiile în mod diferit.
Un pod poate apărea foarte clar pe o hartă, dar dacă până la destinație mai sunt încă trei poduri, interpretarea traseului devine mult mai complicată.
Mai ales când poziția ta reală este greșită.
Poate că este timpul să scoatem din nou hărțile tipărite.
Și să ne amintim ce înseamnă toate simbolurile acelea mici.
Pentru că uneori cea mai bună tehnologie de rezervă este pur și simplu să știi să te orientezi fără tehnologie.
Kyiv — întoarcerea colegei mele de cameră, fantoma
Kyivul ne-a primit în stilul său obișnuit.
Alerte aeriene.
Interceptări.
Țiuitul acela familiar în urechi după exploziile puternice.
Și întreruperi de electricitate.
La un moment dat, în timpul unei pene de curent, am avut ocazia să testez o mică lampă ambientală pe care o adusesem cu mine. https://www.recon-company.com/en/nextorch-ul-360-notfall-und-camping-lampe/515719
Și trebuie să recunosc că m-a impresionat.
A menținut aceeași intensitate a luminii timp de aproximativ paisprezece ore, iar bateria mică pe care o avea încă nu se consumase complet.
Compactă.
Ușor de folosit.
Cu magnet, astfel încât să poată fi fixată pe frigider, pe o suprafață metalică a mașinii sau în alt loc potrivit.
Un echipament mic, dar foarte practic.
Voi vedea la următoarele utilizări cât rezistă în realitate.
Până acum, însă, o surpriză plăcută.
Cât despre somnul în Kyiv...
Ei bine.
Nu prea dormi.
Alegi între somn activ și somn în adăpost.
În funcție de cum reacționezi la alerte și de ce îți rezervă noaptea.
Și da.
Colega mea de cameră, fantoma, se întorsese.
Air alert. Please proceed to the shelter.
Aplicațiile.
Anunțurile hotelului.
Toată orchestra.
Bine ai revenit acasă.
O dimineață începută în adăpost
A doua zi dimineață a început cu aproximativ o oră petrecută în adăpost.
Nu tocmai rutina de mic dejun pe care mi-o imaginasem.
Când am putut în sfârșit să plecăm, eram deja în întârziere.
Și, în timp ce așteptam, am început să mă gândesc la un subiect care a devenit din ce în ce mai important pentru mine.
Dronele.
Nu doar ca arme.
Ci ca tehnologie care schimbă fundamental lumea din jurul nostru.
Și aici cred că restul Europei ar trebui să fie mult mai atent.
Dronele — am început deja să pierdem teren?
Ucraina a acumulat o experiență practică extraordinară în utilizarea dronelor, UAV-urilor și sistemelor FPV în timpul acestui război.
Iar ritmul adaptării este remarcabil.
Am aflat despre planuri de extindere a educației legate de drone în școli, inclusiv despre modul în care funcționează, cum trebuie să te comporți în prezența lor și despre dobândirea unor cunoștințe tehnice de bază.
Direcția anunțată privind dezvoltarea acestui tip de educație începând din 2027 mi se pare deosebit de interesantă, deși programa exactă și modul de implementare trebuie verificate.
Pentru că nu este vorba doar despre formarea viitorilor operatori de drone.
Este vorba despre formarea unei generații care înțelege tehnologia.
Cum funcționează.
Ce poate face.
Ce riscuri prezintă.
Și cum trebuie să reacționeze în siguranță.
Eu cred că în mare parte din Europa suntem deja în urmă în ceea ce privește nivelul de conștientizare al populației civile.
Nu trebuie să devenim cu toții piloți de drone.
Dar trebuie să înțelegem tehnologia.
Cum arată și cum se aude o dronă.
Care este diferența dintre dronele civile și sistemele militare.
Ce trebuie să faci dacă întâlnești o dronă suspectă sau resturi de muniție neexplodată.
Și de ce aceste sisteme devin tot mai relevante pentru siguranța civililor, protecția infrastructurii și pregătirea pentru situații de urgență.
Ucraina învață aceste lecții în cele mai dificile condiții posibile.
Întrebarea este dacă noi, ceilalți, suntem dispuși să învățăm înainte să trecem prin ceva asemănător.
Ucraina digitală — încă o surpriză
Și dacă tot vorbim despre tehnologie, există încă un aspect al Ucrainei care merită atenție.
Digitalizarea.
Chiar și înainte de invazia la scară largă, Ucraina făcuse progrese importante în dezvoltarea serviciilor publice digitale.
Astăzi, prin platforme guvernamentale precum Diia, cetățenii pot accesa o serie de documente digitale și servicii administrative.
Documente de identitate.
Permise de conducere.
Certificate.
Alte documente și servicii oficiale.
Toate asociate unor conturi digitale individuale, în funcție de document și de serviciul disponibil.
Gândiți-vă ce înseamnă acest lucru într-o țară aflată în război.
Case distruse.
Documente pierdute.
Oameni strămutați.
Familii care pleacă având asupra lor aproape nimic.
Posibilitatea de a accesa documentele în format digital poate face o diferență enormă.
Desigur, sistemele digitale depind și ele de conectivitate, electricitate și securitate cibernetică.
Dar încă o dată m-am surprins gândindu-mă:
Au găsit o soluție și pentru asta.
Și poate că există câteva lecții aici pentru țările în care cetățenii încă trebuie să plimbe dosare cu fotocopii de la un ghișeu la altul.
Două zile în Kyiv
Două zile.
Atât a fost suficient ca să-mi amintesc tot ceea ce trăisem în primele nopți petrecute în oraș.
Mai multe alerte.
Mai multe drone.
Mai multe rachete.
Informații despre lovituri asupra infrastructurii energetice și altor obiective critice, inclusiv asupra infrastructurii de transport.
Și un gând îmi revenea permanent.
Cât de pregătiți suntem noi să protejăm infrastructura de care depinde viața noastră de zi cu zi?
Poduri.
Rețele electrice.
Comunicații.
Alimentarea cu apă.
Coridoare de transport.
De multe ori presupunem că toate aceste sisteme vor exista întotdeauna.
Până când nu mai există.
Și nu este nevoie neapărat de un război pentru a le întrerupe funcționarea.
Sabotaj.
Un atac deliberat.
Un accident grav.
O persoană cu intenții distructive.
Cauze diferite pot produce consecințe care afectează mii de oameni.
De aceea planificarea pentru situații de urgență este atât de importantă.
Nu doar pe hârtie.
Nu doar ca exercițiu făcut o dată pe an.
Ci ca proces practic, realist și revizuit periodic.
Pentru că atunci când un pod sau o utilitate critică nu mai funcționează, consecințele depășesc cu mult locul incidentului.
Iar în momentul în care se întâmplă, este deja prea târziu să începi să te întrebi care ar fi trebuit să fie alternativa.
Înapoi spre Lviv — printr-o altă Ucraină
În cele din urmă, a venit momentul să lăsăm Kyivul în urmă.
De data aceasta, în loc să mergem pe traseul obișnuit, am ales ruta nordică, prin regiunea Volyn și zona Kovel, relativ aproape de granița cu Belarus.
Și încă o dată...
Cât de mare poate să fie țara asta?!
Dar peisajul era diferit.
Foarte diferit.
Pământul negru și fertil și câmpurile productive pe care le văzusem mai la sud lăsau loc, pe alocuri, unor soluri mai deschise la culoare, nisipoase.
Alte condiții agricole.
Alte culturi.
Cartofi.
Alte plante adaptate acestui tip de sol.
Păduri.
Zone umede.
Un peisaj cu asemănări față de regiunea vecină din Belarus.
Și din nou m-am gândit la geografie și economie.
Cât de mult pot influența tipul solului, clima și accesul la infrastructură oportunitățile economice ale unor comunități întregi.
Nu toate regiunile Ucrainei beneficiază de aceleași avantaje agricole.
Iar asta contează.
Pădurile care nu mai sunt doar păduri
Pe traseul nostru am trecut prin zonele Irpin și Bucha.
Nume care au devenit inseparabile de evenimentele din 2022.
Încă se puteau vedea rămășițe ruginite ale echipamentelor militare rusești din acea perioadă.
Tancuri.
Mașini de luptă ale infanteriei.
Urme ale luptelor care au avut loc aici.
Dar, privind spre păduri, mi-a venit în minte altceva.
Minele și munițiile neexplodate.
Zonele afectate de operațiuni militare pot rămâne periculoase mult timp după ce luptele s-au mutat în altă parte.
Și asta creează încă o consecință invizibilă a războiului.
Oamenii se pot întoarce fizic în comunitățile lor, dar fără să poată folosi în siguranță anumite părți ale terenurilor din jur.
O pădure care înainte oferea lemne de foc, ciuperci, fructe de pădure sau pur și simplu un loc pentru plimbare poate ascunde acum un pericol.
Războiul nu schimbă doar ceea ce oamenii pot vedea.
Schimbă și locurile în care se pot deplasa în siguranță.
Iar pentru comunitățile care se confruntă deja cu dificultăți economice, pierderea accesului la terenuri și resurse naturale reprezintă încă o povară.
Conectivitatea — următorul meu experiment
Încă o lecție din această călătorie.
Nu subestimați niciodată importanța conectivității.
După toate interferențele GPS, alertele aeriene și dificultățile de comunicare, am decis să-mi cumpăr propriul Starlink Mini.
Kitul complet.
Cabluri suplimentare.
Adaptoare de alimentare.
Sistem de protecție și montare.
Magneți pentru instalarea pe mașină.
Ideea este să am o soluție compactă și portabilă de conectivitate, care să poată fi folosită în deplasări, acolo unde este permis și potrivit.
Mai lucrasem cu Starlink Mini, așa că tehnologia în sine nu era complet nouă pentru mine.
Dar Ucraina vine cu propriile particularități operaționale și administrative.
Am aflat că trebuie verificate anumite cerințe privind înregistrarea, activarea, plata și identificarea terminalelor Starlink, mai ales în contextul măsurilor destinate să împiedice folosirea lor de către forțele ruse.
Încă încerc să clarific exact ce reguli se aplică dispozitivului și contului meu.
Cardul bancar ucrainean ar trebui să ajungă mâine, așa că sper să pot finaliza în curând configurarea.
Apoi voi putea testa cum se comportă Mini în Ucraina.
Conectivitate.
Consum de energie.
Portabilitate.
Ușurință în instalare.
Și, bineînțeles, cât de practic este în timpul deplasărilor în teren.
Vă voi povesti rezultatele după ce îl testez efectiv.
Pentru că există o diferență mare între ceea ce promite un echipament pe hârtie și modul în care se comportă în teren.
Iar Ucraina are un mod foarte eficient de a scoate la iveală această diferență.
Ce m-a învățat săptămâna aceasta
Am plecat în această călătorie cu gândul să învăț mai multe despre drumuri și trasee.
Și am învățat.
Dar am descoperit și peisaje agricole extraordinare, sate pe care nu le mai văzusem, contrastele economice ale unei țări imense și dificultățile practice ale deplasării într-o zonă de război.
Am învățat mai multe despre navigația fără GPS.
Despre importanța echipamentelor medicale și a unui rucsac de urgență bine organizat.
Despre tehnologie, digitalizare și rolul tot mai important al dronelor.
Despre infrastructură și despre cât de repede pot deveni vulnerabile lucrurile pe care le considerăm garantate.
Dar, mai presus de toate, îmi voi aminti de acel mic restaurant.
Mesele din lemn.
Mirosul de mâncare făcută în casă.
Tuburile de artilerie pictate.
Și bătrânul comandant de batalion care, în sfârșit, se întorsese acasă.
Un om care avea toate motivele să fie epuizat de lumea din jurul lui și care totuși a găsit bunătatea de a oferi unui necunoscut propria jachetă militară.
Am parcurs sute de kilometri săptămâna aceasta.
Am văzut nenumărate câmpuri.
Păduri.
Sate.
Memoriale.
Și urme ale războiului.
Dar uneori cel mai important lucru pe care îl descoperi într-o călătorie nu este un loc.
Este un om.
Și poate tocmai de aceea continui să observ.
Pentru că, dincolo de hărți, alerte, echipamente și evaluări de securitate, există în continuare oameni.
Oameni care cultivă pământul.
Oameni care reconstruiesc.
Oameni care își amintesc.
Oameni care transformă rămășițele distrugerii în artă.
Și oameni care, după tot ceea ce au trăit, încă își deschid ușa și îți oferă o masă caldă.
Ucraina continuă să mă surprindă.
Uneori dureros.
Uneori frumos.
Și uneori în ambele feluri, în același timp.
Până săptămâna viitoare.
Aveți grijă de voi, oriunde v-ați afla.
Noapte bună.
AW — The Watcher
