Saptamana a II-a
Kyiv–Lviv — Înapoi la orientarea clasică
M-am întors.
Curioși cum a mers aventura mea dis-de-dimineață?
Ei bine... am supraviețuit și acesteia.
05:00. Check-out făcut. Totul în mașină. Roțile verificate, lichidul de parbriz, combustibilul — toate bune.
Și, bineînțeles, nelipsitul meu partener de călătorie din ultimele zile:
Air Alert.
Era deja alertă galbenă, ceea ce, după câteva zile în Kyiv, învățasem că pentru unii înseamnă mai degrabă stand-by decât go to the shelter.
Mă urc în mașină, pornesc telefonul, GPS-ul, Google Maps, toate hărțile posibile și...
Surpriză.
Bunul meu GPS îmi arăta că mă aflam într-un cu totul alt cartier al Kyivului.
Pentru cei care nu ați vizitat Kyivul: este mare. Suficient de mare încât, dacă nu cunoști cât de cât orașul și GPS-ul decide să-și ia liber, să ai o problemă serioasă doar încercând să ieși din el.
Am sunat unul dintre contactele locale și am explicat situația.
„Nu pot pleca spre Lviv dacă mai întâi nu reușesc să ies din Kyiv.”
Așa că am fost ghidat verbal, prin telefon, până la bulevardul principal.
De acolo?
Tot înainte.
Cum se spune... înainte era mai bine. :))
Am reușit să intru pe bulevard și, după vreo 30 de kilometri, GPS-ul și-a revenit.
Linia albastră!
Civilizație!
Nu vă entuziasmați.
Harta nu se actualiza.
Am continuat urmărind indicatoarele rutiere. Deasupra Ucrainei erau raportate zeci de drone, iar localizarea mea dispăruse din nou complet.
Și uite așa ne întoarcem la lucrurile de bază.
Orientare în spațiu.
Devii mai atent. Mai agil.
Te uiți la cer, dar în același timp începi să citești fiecare indicator.
Totul a mers destul de bine până am ajuns la o intersecție înainte de intrarea într-un oraș.
Niciun indicator.
Perfect.
Shit. Acum ce fac?
Înainte?
Dreapta?
Logica mea foarte sofisticată a decis:
Hai înainte. Că, vorba aia, înainte era mai bine. :))
Am continuat.
Doar că drumul nu mai arăta deloc la fel de bine ca până atunci.
A apărut încă o intersecție. Undeva în depărtare parcă vedeam un drum mai bun.
Momentul în care începi să te întrebi dacă „înainte era mai bine” a fost, de fapt, o idee foarte proastă.
Am sunat din nou.
Și aici mi-am reamintit o regulă foarte simplă:
Când nu ai GPS, ține minte ce ai lăsat în urmă.
O intersecție.
O benzinărie.
Un McDonald's.
Un pod.
Orice reper.
Pentru că atunci când trebuie să explici cuiva prin telefon unde ești, „sunt pe un drum undeva în Ucraina” nu ajută foarte mult.
După o discuție destul de lungă, am reușit.
Surpriză.
Eram pe drumul bun.
Continui.
Și din nou mă surprinde ceva.
O țară aflată în război.
Șantierele funcționează.
Utilajele lucrează.
Drumul se construiește efectiv.
Nu o plombă aici, una acolo și un muncitor plictisit sprijinit de o lopată.
Se lucra serios.
Sunt aproape sigur că, în câteva luni, acel tronson va fi terminat.
Din nou, mentalitatea acestor oameni îmi dădea de gândit.
Conduceam regulamentar, dar pe banda a doua.
Surpriză.
Poliția.
Semnal să trag pe dreapta.
Totul exact ca în orice altă țară: bodycam pornit, verificare normală, polițistul îmi explică ceva în ucraineană.
Eu răspund cu impresionantul meu vocabular local:
„Ya hovoryu po-anhliysʹky. Ya ne rozumiyu ukrayinsʹku.”
Cu alte cuvinte:
English, please. This is about as far as my Ukrainian goes.
A trecut la engleză. Nu perfectă, dar suficientă.
Nu aveam vreo problemă. Mi-a explicat pur și simplu că, pentru propria mea siguranță, ar trebui să conduc pe prima bandă.
Mi-au verificat documentele și mi-au urat drum bun.
Atât.
Kyiv–Lviv înseamnă aproximativ șapte ore de condus și, sincer, poate deveni monoton.
Dar eu continuam să găsesc lucruri care să mă surprindă.
Câmpurile lucrate.
Agricultura.
Satele.
Oamenii care își vând fructele pe marginea drumului.
Culorile începutului de toamnă.
Și eu, conducând prin toate acestea cu faimoasa canistră de benzină încă în mașină.
Așa că probabil eram din nou puțin „high” de la miros. :))
Și, evident, nu conduceam singură.
Vechiul meu prieten Air Alert continua să-mi țină companie.
Din nou.
Și din nou.
Și din nou.
Când rezervorul a ajuns pe la jumătate, am început să caut o benzinărie.
Cum spuneam și înainte, acum sunt mult mai multe decât îmi aminteam.
Prima.
Închisă.
A doua.
Închisă.
A treia.
Închisă.
A patra.
Tot închisă.
La început nu am făcut legătura.
Nu eram încă îngrijorat. Aveam cei 20 de litri de rezervă în spate — prietenii mei parfumați.
Dar ceva nu se lega.
Patru benzinării consecutive închise?
Am sunat din nou la un prieten.
Și atunci am înțeles.
În anumite zone, benzinăriile primesc notificări să închidă temporar atunci când există o amenințare aeriană sau cu drone, în contextul riscului de atac asupra unor astfel de obiective.
La unele benzinării erau deja camioane și mașini civile așteptând la coadă.
Încă o lecție:
Planurile de contingență pot salva vieți.
Și, uneori, cei 20 de litri de benzină pe care îi înjuri de ore întregi pentru că îți parfumează mașina încep să pară o idee foarte bună.
Am continuat.
Fără GPS.
Din fericire, știu să citesc alfabetul chirilic suficient cât să mă descurc cu indicatoarele și să deplasez manual harta pentru a urmări aproximativ traseul.
Am ajuns la primul oraș mai mare de pe traseu.
Și, evident, m-am rătăcit puțin.
Pe drum drept te descurci fără GPS.
Într-un oraș?
Altă poveste.
Am găsit o benzinărie funcțională, am alimentat cât mai repede și am plecat.
Și atunci norocul și-a amintit puțin și de mine.
GPS-ul a revenit.
Pentru câteva minute.
Suficient cât să ies din oraș și să revin pe traseu.
Apoi...
Gone.
Înapoi la lucrurile de bază.
Trebuie să recunosc că șapte ore de drum în condițiile acestea încep să-și spună cuvântul.
Când multe benzinării sunt închise, dispar și locurile în care poți opri câteva minute.
Să-ți întinzi picioarele.
Să mergi la toaletă.
Să mănânci ceva.
Devii obosit.
Flămând.
Iritat.
Dar, în același timp, se întâmplă ceva interesant.
Intri într-un fel de tunnel focus.
Corpul trece pe automat.
Nu mai negociezi prea mult cu tine.
Conduci.
Citești indicatoarele.
Verifici cerul.
Asculți alerta.
Și continui.
Pentru că trebuie să ajungi.
Kilometru după kilometru, destinația începea să se apropie.
Și, ca prin minune, GPS-ul a revenit.
De data asta suficient cât să mă ducă până la capăt.
După o noapte aproape fără somn.
Șapte ore singură la volan.
GPS mai mult lipsă decât prezent.
Și cu a doua mea voce în cap:
Air Alert. Air Alert. Air Alert.
Corpul găsește niște resurse de rezervă despre care nici nu știai că există.
Dar există o limită.
În momentul în care am ajuns la hotel și adrenalina a dispărut...
Atât.
Gata, oameni buni. Eu m-am terminat.
Este timpul să dorm.
Dar înainte de asta pot spune un singur lucru:
I DID THIS ONE TOO.
Am reușit și de data asta.
Și ghiciți ce?
Sunt în vestul Ucrainei acum.
Poate vechiul meu prieten Air Alert îmi va da puțină pace.
Poate.
Până data viitoare...
Aveți grijă de voi, oriunde v-ați afla.
Noapte bună.
AW
Vestul Ucrainei — Realitatea paralelă
Prima mea noapte în Lviv a fost... normală.
Complet normală.
Și, ciudat, după Kyiv, tocmai normalitatea mi se părea anormală.
Nicio alarmă.
Nicio voce-fantomă din difuzoarele hotelului.
Niciun ochi deschis la fiecare cincisprezece minute ca să verific culoarea alertei de pe telefon.
Nimic.
Pentru prima dată de când trecusem granița în Ucraina, am dormit o noapte întreagă.
Când m-am trezit, pentru câteva secunde chiar m-am întrebat:
Mai sunt în Ucraina?
Aparent, da.
Doar într-o altă Ucraină.
Prima mea prioritate aici era mult mai puțin dramatică decât dronele și rachetele balistice:
Să-mi găsesc unde să locuiesc.
Și repede.
Hotelurile aprobate erau aproape toate ocupate, iar eu reușisem cu greu să găsesc o cameră într-unul dintre ele. Dintr-odată, găsirea unui apartament devenise o urgență.
Și așa am descoperit încă o față a Ucrainei în război:
piața imobiliară a unui „safe haven”.
Mi s-a explicat că, odată cu apropierea iernii, oamenii din Kyiv și din regiunile de est încep să se mute spre vest. Vin și studenți din alte regiuni, iar Lvivul, fiind un important centru universitar, absoarbe încă un val de oameni care caută ceva ce a devenit extrem de valoros în Ucraina:
Siguranță relativă.
Iar siguranța relativă, aparent, are un preț.
Și nu unul mic.
Dar înainte să descopăr cât de mare este acel preț, Lvivul mi-a dat încă o lecție.
Am ieșit să iau micul dejun.
La exact 09:00, timpul s-a oprit.
Observasem ceva asemănător și în Kyiv, dar acolo eram prea preocupat de GPS și de cum să găsesc drumul ca să înțeleg exact ce se întâmpla.
Aici am avut timp să privesc.
De la 09:00 la 09:01, mașinile s-au oprit.
Pietonii s-au oprit.
Traficul s-a oprit.
Avariile s-au aprins.
Niciun claxon.
Niciun șofer nervos.
Niciun strigăt.
Nimic.
Doar liniște.
Pentru un minut, Ucraina își amintește de cei căzuți!
Și este ceva incredibil de puternic în a vedea un oraș aglomerat oprindu-se de bunăvoie.
Absența zgomotului devine, în sine, un sunet.
Fiecare secundă pare mai lungă.
În lumea în care trăim astăzi, să convingi sute de oameni să se oprească în același moment din ceea ce fac pare aproape imposibil.
Aici, cumva, o fac.
În fiecare zi.
Timp de șaizeci de secunde, un oraș plin de viață își amintește de cei care nu o mai au.
Iar la 09:01...
Viața pornește din nou.
Lvivul este un oraș superb.
Istoria sa central-europeană este scrisă în arhitectură. Influența austro-ungară îi dă un caracter foarte diferit față de multe alte zone ale Ucrainei, mai ales dacă îl compari cu estul.
Cafenele.
Fațade vechi.
Biserici.
Străduțe înguste.
Restaurante pline.
Studenți.
Muzică.
Concerte stradale.
Festivaluri de toamnă.
Uneori ai senzația că te afli într-un oraș european în care ai venit pentru un city-break.
Și tocmai aici contrastul devine greu de procesat.
În Kyiv și mai departe spre est, oamenii pot petrece noapte după noapte ascultând drone, rachete și interceptările apărării antiaeriene.
Aici, în primele mele zile, nu am primit nicio alertă.
Două realități paralele.
Aceeași țară.
Același război.
Vieți cotidiene complet diferite.
Lvivul a devenit un fel de refugiu relativ sigur.
Și asta mă aduce din nou la aventura găsirii unei locuințe în chirie. Pasted text
Deschid site-urile de închirieri.
Apartament după apartament.
Mic.
Mare.
Vechi.
Nou.
1.200 de dolari.
1.500.
Unele ajungând chiar la 2.000.
Dat.
Dat.
Dat.
Din nou.
Și din nou.
Și din nou.
Apartamentele din blocurile cu parcare subterană și adăposturi bune dispăreau în special foarte repede.
Oamenii veneau pregătiți cu bani cash.
Hotelurile — de la cele scumpe până la variantele mult mai modeste — erau foarte ocupate.
Cred că am trecut prin ceea ce păreau a fi o sută de pagini de anunțuri.
Și atunci am realizat altceva.
Când ești internațional și cauți o locuință într-o țară aflată în război, prioritățile se schimbă radical.
Întrebările nu mai sunt doar:
Este frumoasă bucătăria?
Este bună zona?
Are balcon?
Acum întrebările sunt:
La ce etaj este?
Există parcare subterană?
Unde este adăpostul?
Ce tip de încălzire are?
Ce se întâmplă dacă dispare electricitatea?
Și apoi deschizi harta.
Există infrastructură critică în apropiere?
Cale ferată?
Facilități industriale?
Obiective sensibile?
Ceva care ar putea face zona mai expusă?
Dintr-odată, căutarea unei chirii începe să semene cu o mică evaluare de securitate.
La un moment dat am găsit ceea ce părea apartamentul aproape perfect.
Etaj bun.
Parcare subterană.
Adăpost.
Încălzire pe gaz.
Tot ce trebuie.
Apoi m-am uitat mai atent la amplasare.
Perfect poziționat între obiective sensibile.
Excelent.
Ce și-ar putea dori mai mult un om de securitate?
Next.
Într-un final, a apărut și norocul.
Un apartament s-a eliberat după ce foștii chiriași au plecat din Ucraina și au renunțat la contract.
Apartament găsit.
Subiect închis.
Deocamdată.
Revenim la el când vine iarna adevărată.
În acea primă săptămână am început să observ încă un contrast.
Lvivul seara este viu.
Oamenii se plimbă prin centrul vechi.
Muzicienii cântă pe stradă.
Restaurantele sunt pline.
Evenimentele continuă.
Copiii se joacă.
Oamenii merg la cumpărături.
Valizele se aud permanent pe trotuarele din centru.
Pentru câteva clipe poți aproape să uiți că este război.
Aproape.
Pentru că apoi vezi uniformele.
Sau vezi un militar venit aici pentru tratament.
Și, din când în când, lipsește ceva.
O mână.
Un picior.
Uneori ambele.
Sunt tineri.
Unii foarte tineri.
Oameni care aveau toată viața înainte și care acum mai au de dus un război: readaptarea la un handicap permanent.
Și apare acel moment inconfortabil când treci pe lângă ei.
Te uiți?
Îți ferești privirea?
Care variantă este mai lipsită de respect?
Nu știi.
Simți doar greutatea momentului.
Arhitectura frumoasă este tot acolo.
Cafenelele sunt în continuare pline.
Iar războiul merge pe același trotuar cu tine. Pasted text
Dar există și o parte mai puțin confortabilă a ideii de Lviv ca refugiu.
Nu toată lumea își poate permite siguranța.
Unii își permit să se mute spre vest pentru iarnă.
Să plătească un apartament scump.
Să aibă o sursă alternativă de energie electrică.
Să-și reorganizeze viața.
Alții nu.
Ei rămân în regiunile în care alertele sunt frecvente și unde iarna poate însemna întreruperi de electricitate, de încălzire sau de apă.
Războiul nu șterge clasele sociale.
În anumite privințe, le face diferențele și mai vizibile.
Am auzit și conversații dificile despre mobilizare.
Localnicii mi-au vorbit despre familii îngrijorate pentru fiii lor, despre tineri care iau în calcul să plece cât încă vârsta și legea le permit și despre neîncrederea alimentată de povești care circulă despre recrutare și conducerea militară.
Sunt relatări personale. Nu le pot transforma într-o concluzie despre o țară întreagă.
Dar anxietatea din spatele lor este reală.
Și mi-a reamintit ceva fundamental despre managementul unei crize:
Nu poți cere reziliență la nesfârșit.
Oamenii trebuie să aibă încredere în sistemul care le cere să reziste.
Când acea încredere începe să dispară, gestionarea crizei devine infinit mai dificilă. Pasted text
Adaptarea Ucrainei este vizibilă peste tot.
Uneori, literalmente, pe trotuar.
Generatoare independente uriașe stau în fața magazinelor și afacerilor.
Sunt urâte.
Ocupă spațiu.
Cu siguranță nimeni nu le-a pus acolo pentru decor.
Dar când vine iarna și dispare electricitatea, nimănui nu-i mai pasă cum arată.
Apoi am aflat despre firme care instalează sisteme mari de baterii în locuințe, astfel încât casele să poată păstra un minim de electricitate în timpul întreruperilor.
O altă problemă.
O altă adaptare.
O altă soluție.
Și iar m-am surprins gândindu-mă:
Au rezolvat-o și pe asta.
Poate că oamenii chiar evoluează mai repede în dificultate decât în confort.
Sau poate este doar perspectiva mea de est-european.
Până și istoria orașului a fost pregătită pentru război.
Unele monumente și structuri cu valoare culturală importantă sunt protejate de bariere speciale, construite pentru a limita eventualele distrugeri provocate de atacuri.
Este încă o imagine ciudată.
Un oraș care nu își protejează doar oamenii și infrastructura.
Își protejează și memoria.
Pentru că, aparent, acum până și istoria are nevoie de armură.
Și limba îți spune multe despre vestul Ucrainei.
Cunoștințele mele de bază sunt mai degrabă de rusă decât de ucraineană.
Iar aici contează.
Ucraineana și rusa pot fi limbi înrudite, dar ucraineana nu este rusa.
Oamenii pot înțelege rusa, însă folosirea ei în vestul Ucrainei poate avea o încărcătură care depășește cu mult simpla alegere a unei limbi.
Este limba agresorului.
Și simți această sensibilitate în aer.
Pentru oamenii veniți din estul Ucrainei, unde rusa a avut istoric o prezență mult mai puternică, mutarea în vest poate însemna astfel încă o adaptare: să învețe sau să treacă mai constant la ucraineană.
Și aici istoria devine din nou vizibilă.
Regiunile poartă moșteniri imperiale diferite.
Experiențe lingvistice diferite.
Cicatrici diferite.
Și totuși sunt parte din aceeași țară care luptă în același război.
Au existat și alte conversații care mi-au rămas în minte.
Părinți discutând despre ce ar trebui să studieze copiii lor.
Îngrijorări despre ce poate însemna alegerea unei anumite profesii într-o țară aflată în război.
Adolescenți care cresc cu pregătirea militară ca parte a realității lor.
Copiii sunt expuși unor imagini și conversații pe care copiii din alte părți ale Europei poate nu le vor întâlni niciodată.
Și din nou m-am gândit la generația care crește în interiorul acestui război.
Vorbim permanent despre infrastructura distrusă.
Poduri.
Centrale electrice.
Clădiri.
Drumuri.
Dar există o altă infrastructură care va avea nevoie de mult mai mult timp pentru a fi reparată:
oamenii.
Telegram — o altă fereastră către război
În această săptămână am mai descoperit ceva.
Telegram.
Știam, evident, cât de mult este folosit în Ucraina, dar abia acum am început să înțeleg dimensiunea fenomenului. Există canale care urmăresc aproape în timp real ceea ce se întâmplă pe front și în diferite regiuni ale țării și unde apar constant imagini și filmări despre ceea ce se întâmplă.
Unele dintre ele te duc într-o realitate complet diferită de cea pe care o vezi mergând seara prin centrul Lvivului.
Poți sta într-o cafenea plină, într-un oraș care pare aproape desprins de război, iar pe telefon să vezi ceea ce se întâmplă în același moment la câteva sute de kilometri distanță.
Din nou:
Două realități paralele, pe același ecran.
Dar aici vine și partea complicată.
Informația circulă extrem de repede, uneori înainte să poată fi verificată. Unele imagini sunt dure. Foarte dure. Iar ceea ce apare pe aceste canale nu trebuie automat considerat informație confirmată.
Totuși, pentru cineva care încearcă să înțeleagă mediul în care se află, ele reprezintă încă o piesă din puzzle.
Am început să urmăresc câteva dintre ele, nu doar din curiozitate, ci și pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul meu și cât de repede se poate schimba situația.
La final vă voi lăsa câteva dintre canalele pe care le urmăresc, pentru cei care vor să vadă această parte a realității ucrainene — cu avertismentul că unele materiale pot avea un conținut dificil și că informațiile trebuie întotdeauna verificate din mai multe surse.
Apoi sunt supermarketurile.
Am început să observ ceva.
Rafturile cu anumite alimente cu termen lung de valabilitate și produse pentru iarnă începeau deja să se golească.
Oamenii de aici știu ce poate însemna iarna.
Nu ai electricitate?
Ai nevoie de mâncare care nu depinde de gătit.
Nu ai presiune la gaz?
Aceeași problemă.
Nu ai încălzire sigură?
Te pregătești înainte ca toată lumea să înceapă să se pregătească.
Au învățat.
Din nou.
Războiul își creează propriile obiceiuri.
Și așa a trecut prima mea săptămână în Lviv.
Într-un fel ciudat de normalitate.
Colega mea de cameră, vocea-fantomă din Kyiv, dispăruse.
Niciun difuzor de hotel care să mă trezească în mijlocul nopții cu:
Air alert. Please proceed to the shelter.
Și aplicația Air Alert devenise mult mai tăcută.
Dar eu continuam să urmăresc ce se întâmpla în Kyiv și în celelalte regiuni.
Pentru că o lecție devenise deja foarte clară:
Faptul că ești într-un loc mai liniștit nu înseamnă că încetezi să fii atent.
Dimpotrivă.
Trebuie să vezi ce se întâmplă în jurul tău pentru a te putea adapta înainte ca toată lumea să înceapă să caute același bilet de tren, aceeași cameră de hotel, același apartament sau aceleași provizii.
Pentru moment, vestul Ucrainei mi-a oferit ceva ce nu prea mai avusesem de când am ajuns:
Somn.
Dar se anunță o nouă săptămână ceva mai activă.
Așa că rămâne de văzut cât va dura noua mea prietenie cu liniștea.
Până săptămâna viitoare.
Noapte bună.
AW
Telegram Channels: Astra/Steppe & State/Exilenova+/ Monitor
Individual App: Trident(several maps regarding air and territorial alerts) very good for civilian use: https://play.google.com/store/apps/details?id=ua.trident&hl=en
